Azi am făcut un gest bun pentru patria cea mică: i-am dat învoire nievestei să se ducă în pelerinaj la Lidl, pentru că nu mai scosese căpșorul în lume de luni de zile și pentru că niciodată nu a fost Clujul mai frumos ca acum, când e plin pe stradă de zombalăi covidoși și/sau de apologeți ai curentului virusul-nu-există.

Vine după vreo 2 ore epuizată, târând după sine două plase monumentale de lucruri absolut trebuincioase:
– Mno, ai golit magazinul?
– Asta nu e nimic, gâfâie ea, mai sunt cinci plase în mașină!
– Cinci? zic. Începe războiul?
– Mergi și adu-le!
– Nu acum, când vin de la dentist, zic.

Mai încolo mă duc și eu la dentist, ca orice creștin, și când vin înapoi parchez în stradă, la 100 m de apartament. Deschid portbagajul și mă uit și mă minunez! Păi am fi putut umple un bunker de prepperși cu ce era acolo! Ce să-i fac, o scăpat la cumpărături, apăi aia e. Zic Tatăl Nostru în gând, respir pentru încălzire ca un halterofil și înșfac voinicește plasele, care erau chiar cinci la număr! Și care, în cel mai pur stil masculin, trebuie cărate toate odată, nu facem două drumuri.

Mamă, țară, nu știam că vând ăștia și bolovani la Lidl!

Am de urcat o mică pantă, apoi încă una, mă deplasez încet cu pași de omidă, mă trec sudori mai întâi fierbinți, apoi reci, tâmplele se apucă să facă beatbox, copanele îmi tremură, EKG-ul ar fi cedat nervos, mâinile dezvoltă vinișoare vineții ca la sală, îmi reglez respitația, că transpirația n-aveam cum, în fine, victorie, ajung la ușa blocului!!!

Bag un pic de yoga în gând, înger, îngerașul meu, reușesc să deschid ușa de la intrare în bloc cu amândouă mâinile pline de plase care taie mâinile ca Moș Crăciun la copiii bogați, mai fac câțiva pași cât o eternitate către ușa apartamentului, o deschid într-un final numai eu știu cum, dar greu, mi-ar fi prins bine să fiu caracatiță, dar îngerașul meu a ales altă specie care din fericire bea vin, deschid clanța și intru-n casă, glorios ca Cezar în Roma în fruntea alaiului său după ce l-a învins pe Odoacru! Sau pe Vercingetorix ăla, Decebalul francilor, sau galilor, sau mâne-sa, cine mai știe, lăsați-mă în pace, eu am 5 plase de cărat, n-am timp de căutat pe Wikipedia!

Și, după ce am cărat cu mine chintalul de lucruri, ghiciți ce mă-ntreabă nievasta în semn de bun venit?
– De ce n-ai băgat și căruciorul fetei în casa scării?!?!?!

Written by Groparu Nemernic

Nascut din spermatozoizi campioni... cred.

This article has 7 comments

  1. Bubu Reply

    Se zice ca intr-o seara de ajun mos Craciun era obosit, frant, alergase toata ziua. Ajutoarele intrasera in greva, renii erau beti in grajd si Craciunita era bitchy. Mai avea o ora pana sa plece cu cadourile si el nu mai stia ce sa faca si unde sa apuce ca sa termine treaba. Si suna deodata la usa. Era un ingeras cu un brad mare sub brat. ” Mosule ce sa fac cu bradul asta?” Si de atunci avem traditia cu ingerasul in varful bradului.
    No asa si tu.

  2. Andu YY Reply

    Sau ca aia cu omul care salveaza un pustan de la inec si cand il duce acasa la ma-sa, asta intelege ca era gata sa se inece copilul si intreaba repede : dar sepcuta unde e?

  3. Zev Reply

    Gro, adevar graiesc tie, tu ai gresit. Vezi talica, daca scapi in magazin fara sa ai burtaplinul facut, asta se intampla. Deci, data viitoare, ii faci frumusel un mic dejun solid lu’ doamna Gro, si abia dup’aia dai dezlegare la Lidl. Si eu fac la fel, daca scap in supermarket pe burta goala, tot ce vad in fata ochilor se duce in carucior. Fa ce te sfatuiesc, si sa vezi ce frumos vine acasa cu o singura sacosica, cateva branzici destepte, struguri, ciocolata si o sticla de Sauvignon. Bine, poate sa fie si post-traumaticul romanesc dupe epoca de aur – cand Covidul mai insemna ceva pe aici, bagau la televizor recomandari, ca sa ai de-ale gurii in casa pe doua-trei saptamani. Noi romani traumatizati din pruncie ne-am cam hlizit – fiecare aveam o autonomie alimentara de doua – trei luni, oricum, fara Covid. Astia suntem, preppersi din reflex.

  4. Florin Reply

    Sa tot fie, acum cateva decenii… la o zvarlitura de bat de ani, dupa lovilutie. (Imaginea se incetoseaza, autorul pare sa inceapa a depana amintiri). Sau o fi de la vin? Urcam etajele blocului, trei la numar, dar inzecite de la efort, cu un carucior doldora, cu rotofeiul meu mostenitor nr.1, in el. Atent sa nu-l rastorn, il tineam intr-un cvasiechilibru ce-mi consuma la maxim muschii de Atlas, sprijinind Terra. Nu mai aveam mult. Deja acrosasem spre aliniere, toate ghidoanele bicicletelor, ce-si faceau veacul ancorate pe paliere, aidoma furcilor caudine. Cu respiratia data la maxim, captam tot oxigenul generat de padurea ecuatoriala, la fiecare inspiratie. Am ajuns la ultimul etaj triumfator, tocmai la timp, ca sa-mi incasez “medalia” de la nevasta, obosita de la carat posetuta: “Dar vii odata cu cheile, ca de cand te astept…?” Nu-i asa ca-ti suna familiar?

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *