Postez din nou fotografia asta, ca să nu uităm pentru ce luptăm

Citesc comentariile la postarea anterioară și mă minunez și nu-mi vine a crede.

Un pic de istorie: acum vreo 8 ani, am pornit cea mai mare campanie umanitară pe care am administrat-o. N-a fost ceva gen ”haideți să donăm niște bani pentru X, care are cancer”, și gata, uităm de caz; ci m-am implicat, pe persoană fizică, în strângerea de fonduri, cumpărarea de materiale, adus oameni la muncă, apoi găsit meșteri și muncitori dispuși să lucreze, până când casa lui Zolty a fost consolidată și izolată. Eterne mulțumiri unor oameni extraordinari, între care Cosmin F., Attila I. și fratele său, Daniel O. și fratele său, plus Cristi Gog, plus întreaga blogosferă care a reacționat exemplar, plus Sebastian Bârgău care a donat harta campaniei sale ”cu motorul prin toată România”, plus Liviu Alexa care a cumpărat-o pe bani grei la vremea aceea, plus Adi Hădean care a făcut rost de mobilă, plus o sumedenie de donatori anonimi, plus o groază de alți oameni pe care nu mai am loc să-i menționez aici și îi rog frumos să mă ierte. N-a fost ușor, aveam copil mic, locuiam în Florești, cu naveta de rigoare, dar cu ajutorul unui Dumnezeu sau Allah sau ce-o fi fost care a conspirat alături de mine am scos-o la bun sfârșit.

Mi-a luat un an întreg.

În toamna aceea am fost invitat la Zilele Biz ca să discut despre cum am reușit să fac o faptă bună pornind de la nimic. Și, după ce am povestit plin de entuziasm unei întregi colectivități de directori de CSR din companii, oameni care stăteau cu fundul pe bugete de milioane de euro, cum am reușit (nu singur, da? nu singur) să ne îndeplinim dezideratul, o domnișoară (doamnă?) de la Fundația Vodafone m-a întrebat, puțin acră și de la obraz, cu cât mi s-a mărit traficul pe blog în urma campaniei.

Întrebarea a bubuit ca un trăznet și nu m-am așteptat la ea. Am bâiguit ceva despre faptul că, dimpotrivă, traficul pe blog a scăzut, în primul rând pentru că oamenii intrau la mine pe blog ca să se hăhăiască, nu ca să citească despre oameni cu dizabilități și cum îi ajut eu, și despre campania asta scrisesem, poate, mai mult decât ar fi trebuit.

Apoi mi-am dat seama că doamna se gândise că întregul efort de un an și ceva fusese, de fapt, un exercițiu de PR pentru mine, și mi s-a făcut silă. De tot. Pentru că, în ciuda aparențelor, am și eu sensibilitățile mele, pe lângă alte defecte majore. Ei bine, scena de mai sus m-a făcut să mă țin departe de lumina reflectoarelor atunci când am mai făcut fapte bune (și am buget lunar pentru așa ceva, atâta cât pot), dar am preferat să ajut, dacă am putut, fără să mai cer altcuiva ajutorul – cel puțin nu pe blog, cu excepțiile de rigoare. Nu le mai enumăr, n-aveți decât să căutați printre alea 4-5-6000 de postări de până acum, că am cam scris de câte un caz umanitar în care m-am implicat uneori mai des de trimestrial.

Dar am preferat să nu mai zic nimănui despre asta, nu în sensul de a mă lăuda, ci de a-i îndemna pe alții să facă la fel. OKOK, i-am zis nevestei, că mă mai întreba de ce nu am bani de bere, de-i tot cer uneori.

Au trecut ani ca nouri lungi pe șesuri, și mi-am dat seama că, în ciuda înjurăturilor sau suspiciunilor că nu fac, poate, bine, campaniile umanitare pe care le susținusem până atunci în secret erau mai importante decât înjurăturile chibiților de pe margine. Era vorba de vieți de oameni, nu de sensibilități de fată mare ale bloggerului.

Drept urmare, tura asta m-am hotărât să strâng haine pentru nevoiași. În ciuda lătrăturilor (din fericire, puține). Cât se poate de public, cât se poate de deschis.

Așadar: dacă ai vreo teorie revoluționară prin care pot face ceva mai bine pentru niște copii care suferă de frig, atunci spune-mi-o, sau aplic-o tu, și te ajut cu ce pot, inclusiv cu bani. Dacă nu, STFU.

Dacă ai experiență în a administra cazuri din astea sociale grave, cum sunt cei cărora le voi duce sâmbătă hainele, cazuri soldate cu succese incredibile, spune-mi unde greșesc și mă voi îndrepta. Dacă nu, STFU.

Dacă mă acuzi că numai acum, în prag de sărbători, mă gândesc la nevoiași (deci sunt un ipocrit oportunist), te provoc să-mi arăți cât ai donat tu anul ăsta pentru cazuri umanitare. Și facem concurs. Dacă nu, STFU!

Dacă ai ceva cu faptul că ajut romi, află că ajut oameni. Deci STFU.

De fapt, STFU oricum. Nu te oprește nimeni să faci ceva bun pentru univers, pentru oameni, cum crezi tu mai bine, și eu nu voi comenta absolut nimic despre felul în care tu, pe reputația/banii/timpul tău, înțelegi să o faci. La fel nu voi comenta dacă-ți arzi banii la păcănele, pe țoale de firmă sau pe eleron la BMW în timp ce umbli cu ciorapii rupți. E timpul tău, sunt banii tăi și nu e treaba mea să te judec. Nu am făcut-o, nu cred că o voi face. Deci STFU. EU atâta știu, atâta pot, atâta-mi permite timpul și energia. Și o voi face, pentru că frigul îndurat de copiii ăia e mai important decât teoriile și comentariile tale meschine că nu fac bine. Fă, mă, tu mai bine, și eu te ajut.

Accept feedback constructiv; dacă nu, STFU. Nu primesc comentarii de la căldură de la oameni care se culcă seara cu burta goală numai pentru că sunt la dietă, nu pentru că sunt nevoiți să caute-n gunoaie.

Și de la Zolty am învățat că aceste comentarii pot lua forme grotești. Zolty a fost înjurat, amenințat și făcut cu ou și oțet de exact același gen de oameni, și a făcut la bine cât nu încape rai să-l primească. Și Zolty are mult mai mult bun simț decât mine, pe când mie îmi mai sare muștărilă când dau de asemenea oameni. Așadar, STFU. Fă tu mai bine, cabron.

Și acum, mesaj pentru oamenii ăia faini, ăia care donează și se strofoacă laolaltă cu mine să ajute: sunteți superbi și vă mulțumesc.

Între timp, până acum am adunat o cameră plină de haine, plus un Opel Corsa ticsit. Și abia am început să strâng de sâmbătă, deci suntem bine. Și am găsit și loc extra de depozitare, la Betfair (thank you, Mr. Șupeală!), și vreo 6 mașini pentru transport, mici și mari. Am adunat niște alimente, haine și încălțăminte, niște jucării, și am promisiuni de medicamente (truse medicale, anti-inflamatoare, din astea). Suntem foarte bine. Mai aduceți! Faceți curățenie de sărbători, oricum jumătate din garderobe sunt în plus, pot pune pariu că nu le-ați mai purtat de un an sau doi.

Și o sobă, dacă aveți, ar fi excelent de bună.

PS: Nu am pus linkuri acolo unde trebuia, am niște bube cu blogul și mă disperă noua interfață. Scuze…

Written by Groparu Nemernic

Nascut din spermatozoizi campioni... cred.

This article has 16 comments

  1. ZoltyBogata Reply

    De când am fost ajutat de voi, de atunci mi-a venit dorința de a ajuta pe alții și io la rândul meu, nu mă interesează religia și nici naționalitatea omului, ci vreau să-l ajut. De multe ori am ajuns în locuri în care nici nu-mi imaginam că sunt și scriam pe Blog, facebook, ect. pentru a putea ajuta, le mulțumesc oamenilor care sau implicat, dau mai sunt și de ăia care nu fac nimic și scopul lor e să înpiedice și pe cei care vor să facă. Dea lungul timpului am primit multe acuzați, lucruri neadevărate, că e mai ușor a face un rău, decât un bine. De multe ori am vrut să renunț, dar întotdeauna apare o astfel de zonă și chiar nu pot sta nepăsător, mă gândesc la copii, eu nu am, dar voi aveți și știți cum este. De multe ori sunt acuzat că ajut doar țiganii și au dreptate, dar ce vină am eu dacă ei au nevoie de ajutorul meu. Radu, nu renunța și hai să le facem în ciudă la dușmani, să moară de ciudă 😀 .Aș mai scrie io multe, dar nu mai pot. Multă sănătate

  2. Alexia Reply

    Bună seara,

    Am citit și articolul precedent, cu tot cu comentarii. Fac voluntariat de mulți ani. M-am lovit de multe prejudecăți (inclusiv personale) legate de sărăcie și săracii care “nu vor să muncească”. Încercând să ajut, am făcut destule greșeli. Am crezut că o să am de luptat doar cu lipsurile, cu traiul de azi pe mâine. Nu m-am gândit la excluziunea socială la care sunt supuși, la hățișul birocratic, la umilința și disprețul permanent pe care acești oameni le primesc exact din partea sistemului care ar trebui să-i ajute să se integreze. Iar când zic sistem, mă refer la poliție, funcționari de la primărie, din ministere, medici de familie, asistenți sociali, și chiar și preoți și profesori de școală.
    Apoi, prin 2016, am găsit pe internet povestea (reală) unui grup de donatori care și-au propus să ajute o mamă tânără cu doi copii să iasă din sărăcie. Cei de la revista DOR au documentat cazul într-o serie de articole, transpuse apoi într-un podcast. Dacă aveți timp și disponibilitate, merită ascultat, pentru că, pe lângă relatarea poveștii, face și o analiză clară a mentalităților legate de sărăcie, a fenomenului în sine și a posibilelor soluții.
    https://soundcloud.com/satulmadalinei

    Revenind la postarea dvs. – ceea ce faceți pentru acești oameni chiar contează. Am văzut cazuri de copii pentru care implicarea unor oameni buni a făcut diferența între a merge la școală și a abandona școala, fiindcă nu aveau haine și încălțăminte.

    Ah, și să nu uit. Cineva care s-a implicat direct și pe termen mai lung în sprijinirea celor vulnerabili n-o să vă acuze niciodată de cele enumerate în articolul de mai sus.

    Sper că am fost de folos,
    Alexia

  3. Mitica din Sibiu Reply

    Hai, mai, Gropare…stiu ca te-ai atins la cele sensibile, dar, totusi, tu tii la tavaleala. Si asta e o tavaleala faina pentru sufletul tau. De atatia amar de ani de cand te stiu, iti certific solemn onestitatea si bunatatea (suna penibil, dar am simtit nevoia sa o fac). Restul e dust in the wind. Pesemne ca ai imbatranit odata cu mine, iar inteligenta emotionala incepe sa te paraseasca si pe tine. Trairea “in sine” nu este garantata oricui, asa ca lasa-i pe de altii, cu alte pareri, sa fie Catalin. Iar daca ajuti oameni in continuare, fara a astepta nimic in schimb, asa cum o faci tu, apai musai Doamne-Doamne va zambi sagalnic. Ce e val, ca valul trece…si sa ramai la rele rece…

  4. Gyn odiosul Reply

    Ma bucur pentru ei ca ai reusit sa-i ajuti. Vorba mea suna asa: daca nu ma poti ajuta, macar lasama-n pace! Acuma zic si io de la caldura. Am cativa prieteni buni in zona mea , tigani, oameni care trag din greu si au o viata grea. De fapt sunt singurii prieteni cu care ma mai vad din cand in cand. Cunoscandu-i bine, am un pont: daca vrei sa le duci o delicatesa de sarbatori, le place carnea de berbecutz. Doamne-ajuta!

  5. Florin Reply

    Ola dude, citesc si eu blogul extrem de rar, poate o dată pe an, ne-am și întâlnit cred cel puțin odată într-un team building. Una peste alta am și eu ceva porniri umanitare din când în când și sunt reprofilat de curând în “instalatorul gel”. Dacă vei avea sau considera vreodată că ai nevoie de un astfel de “serviciu” în scopuri caritabile dă-mi te rog un semn.

  6. remus Reply

    Felicitari pentru efortul depus.
    Eu tot o tin pe aia cu munca.
    nu le da un peste, invata-i sa pescuiasca.
    cine munceste (si e capabil sa o faca) are mila din partea mea.

    • Groparu Reply

      OK, atunci le voi spune copiilor că trebuie să muncească 8 ore dacă vor să le dea Moșul hăinuțele.

  7. remus Reply

    am lasat pe postul precendent oferta de munca si conditiile. si e serioasa. adica is chiar disperat sa termin niste chestii pana de craciun.
    Gropare!!! nu fi buca. cu copii nu am nimic! doamne fereste! pe ei trebuie sa ii ajutam la maxim!
    Eu vorbeam de cei 16+ si 18+

    • Groparu Reply

      Adulții, zic eu, sunt compromiși în proporție covârșitoare. Și ieri, și azi am scris că pe copii doresc să-i ajut, pentru că ei mai pot fi recuperați.
      Dacă-mi trimiți un mail la groparu punct ro la gmail cu numărul tău de telefon, te pot suna sâmbătă de acolo. Mai fac un recensamânt, vorbesc cu ei și ți-i dau la telefon. De acolo preiei tu 🙂
      Ce zici?

    • costicămusulmanu Reply

      de regulă îmi văd de treabă în chestiuni dintr-astea sensibile iar ție, remus, îți dau dreptate parțial; doar că uneori viața bate filmul cum ar bate cichician un copil cu deficiențe motorii (e doar o metaforă, nu săriți cu gura);
      acum vreo 4 ani, într-o vară tîrziu, ieșeam din brașov către bacău; erau niște nori, mamă-mamă și unu’ care făcea semne, dejnădăjtuit, la ia-mă nene; nu iau pasageri doar că atunci nu știu ce mi-a venit; așa că după ce am mai văzut odată norii ăia în retrovizoare, deși trecusem de om, am oprit; în secunda în care a pus piciorul în mașină a început potopul, la propriu;
      omul a urcat, a zis “bună seara” și după cîteva secunde a început să plîngă; sincer, uitîndu-mă la palmele lui care aduceau, ca mărime, cu niște lopeți lineman…m-au cam năpădit niște gînduri…stăteam cu microfonul stației radio pregătit pentru un SOS…
      s-a liniștit curînd, și-a cerut scuze și a început să povestească;
      avea vreo 30 de ani, era de pe lîngă botoșani, căsătorit și cu 2 copii; familiile, și a lui și a nevestei, îi repudiaseră pe motiv de religii diferite așa că și-au luat destinul în mîini și au plecat la oraș; el muncea 16 ore pe zi, stăteau cu chirie dar strîngeau bănuți pentru o casă; îmi aduc aminte cum povestea că o zi pe săptămînă aveau borș (ciorbă) cu carne iar băiatul gazdei, un alcoolic șomer, venea și cotrobăia prin oale, mîncînd cele mai bune bucăți de carne; omul meu îmi explică:
      -io îs un om liniștit, nu-mi plași șiarta; șî niș nu ma bat, cî înfund pușcăria…
      așa că a continuat să-și vadă de treabă, primiseră de la primărie cîteva sute de metri de teren și începuse să ridice o căsuță; doar că apăruseră copiii (nevasta era însărcinată cu al treilea), veniturile lui tot mai mici…
      într-o zi vede un anunț că se caută muncitori în construcții, la Făgăraș; a decis să încerce; erau 4: el din botoșani, unul de pe lîngă bucurești și 2 din zonă; patronul, om fain, le aducea mîncare în fiecare zi, le-a dat la sfîrșitul lunii niște bănuți de cheltuială (erau înțeleși să plătească tot la terminarea a 2 case, să nu prăpădească ăștia banii); apoi mîncare din ce în ce mai rar, casele erau gata la roșu iar “patronul” nu a mai răspuns la telefon și nici nu mai venise de vreo săptămînă…bucureșteanul s-a prins că-și luaseră țeapă; așa că au plecat, flămînzi și fără bani;
      al meu venise PE JOS de la făgăraș la brașov, “șini sî iei un malac în mașînî asupra nopțî?”; a mers în autogară la brașov dar nimeni nu a vrut să-l ia fără bilet deși nevastă-sa i-ar fi plătit biletul la botoșani, înaintea plecării…😨😨!!!

  8. neamtzschantz Reply

    asta nu pricep eu. pe de o parte avem niste oameni care vor sa-si ajute semenii asa cum stiu eu, asa cum inteleg ei, si asta mi se pare demn de admiratie. pe de alta parte avem niste alti oameni care au o ideologie foarte strimta plus o inversunare rasiala impotriva unei minoritati si care-i biziie si le freaca ridichea primilor incercind sa-i convinga ca e de porc sa fie oameni. nu inteleg si pace.

  9. Puican Reply

    Ei, Groparule, vezi cum ai ajuns la vorba mea? In postul anterior te-ai suparat pe mine ca am spus ca ies vorbe de obicei la astfel de situatii. Acum chiar tu ai povestit faza cu doamna de la Vodafone. Si vorbim de o companie care invarte sute de milioane de euro pe an in Romania, daca nu si mai mult! Vezi cum e?

    Eu sunt patit, o singura data m-am bagat mai demult intr-o campanie cu niste calculatoare pentru copii saraci. Mi-a ajuns. Poate ai tu nervi sa suporti astea, eu prefer sa stau linistit la casa mea.

  10. ZoltyBogata Reply

    @Puican
    Ai avut și tu o dată-n viață o mică încercare și repede te-ai dat la fund, ești foarte curajos, ca câinele care e legat în lanț, ai impresia că e înstare să te rupă tot, dar cănd e liber merge cu coada între picioare 🙁 . Multă sănătate

  11. ocean king chinese restaurant glen waverley Reply

    Have you ever thought about writing an e-book or guest authoring on other blogs?
    I have a blog based on the same information you discuss
    and would love to have you share some stories/information. I
    know my audience would appreciate your work. If you are even remotely interested,
    feel free to shoot me an e mail. http://www.oceanmentalhealth.net/__media__/js/netsoltrademark.php?d=images.google.bt%2Furl%3Fq%3Dhttp%3A%2F%2F918.network%2Fcasino-games%2F73-playboy-casino

Leave a Comment

Your email address will not be published.