Copiluța, căcuța și pisicuța
– Da, zice colega, dar voi ați avut probleme cu copilul că vrea să-și păstreze căcuța?
Invariabil, discuțiile dintre adulții posesori de minori ajung la copii; iar întrebarea colegei era suficient cât să-ți ridice sprâncenele la un unghi numit de arhitecți ”acoperiș de pagodă”.
– Nu, zic eu în doi peri.
– A, să vezi cu a mea cât am pătimit!
Și oftă.
– Deci face a mea la oliță, examinează produsul și apoi decretează: ”seamănă cu o pisicuță”.
– Ioi! (noi)
– ”Mami, putem să o păstrăm?”
Noi – pișarea lumii, deja.
– ”Nu putem, fetița mea!” ”Ba da! Meu, meu!!!” (e al meu, e al meu). Urmează plânsete, țipete, supărări.
Mno!
Dar dacă semăna cu Lenin? Sa vad eu cum îl îmbălsămai!
Dar daca obiectul semana cu Ceausescu si era inainte de 89? Mai aveati curajul sa povestiti asta la cooperativa de partid?