– 40 de euro, zice vânzătorul. Și poți duce acasă orice pește vrei.
– Interesant. Și ăstalalt?
– Ăsta e pescuit de ton. E 150 EUR.
– Cam mult. Lasă că mă gândesc și vă sun eu.

Am pus aceeași întrebare și grecului șchiop care ne vânduse excursia cu ”submarinul”: ce se poate pescui în marea asta?
– Ton. 65 de euro, ma fren.
– Ce? Nu 150?
– Nici gând. Stai să dau un telefon.

Singurul loc disponibil era în dimineața care urma. Adică peste 4 ore (!).

Așa că, 4 ore mai târziu, un limo-taxi Mercedes (așa-s toate în Cipru, nu pentru că pute bloggerul de bani) m-a lăsat pe chei împreună cu un cuplu de ruși cam rotofei, o piți rusoaică cam trecută împreună cu fie-sa de vreo 12 ani (sunt rău, dar ce doamnă bine de 50+ umblă la pescuit cu blugi rupți și buricul la vedere, dar și cu machiajul întins bine peste chipul obosit de ora 3 dimineața?), cărora li s-au adăugat o gașcă de arabi și, firește, prietenul meu din Scoția (singurul care m-a tolerat în preajmă – cine mă știe, cunoaște și că-s gură spartă și uneori nici chiar eu nu mă suport de cât vorbi).

Mno: ajungem la singurul vapor luminat din port. Pe punte, un ins uscat se uită ostil la noi, care ezităm să avansăm:
– Putem merge și noi la pescuit, sau ați prins voi toți peștii din ocean? întreabă Groparu mustăcind un zâmbet internațional.

Or râs amândoi și din momentul ăla secundul Serghei din Ucraina și căpitanul din Egipt (nu știu cum îl chema, dar presupun că prenumele lui era Căpitan și numele Șef; Căpitan Șef!) au fost cei mai buni prieteni ai mei.

Mai ales că, atunci când am aflat că e din Egipt, Groparu l-a salutat cu Eid Mubarak, cum se zice la ei când se termină Ramadanul; și e foarte important să vedeți și voi ce face o vorbă bună spusă atunci cum trebuie! Pentru că instant a dat noroc cu mine și, așa cum vom vedea în următoarele momente, m-a și favorizat oleacă.

Așadar: ieșim din port, trecem pe lângă niște relee de radar militar sau ceva care cred că aveau peste 200 m înălțime (!), și prindem un răsărit de soare absolut fabulos.

Trecem pe lângă niște bancuri de macrou (apropos, știți cum se zice în araba egipteană la macrou? Păi, macrou! Cred că ne-au furat denumirea prin tunelurile dacice care merg până-n Sahara). Cum am știut că este macrou? Păi, e hrana preferată a tonului, și dimineața, când tonul își bea cafeaua, impinge bancurile de macrou către suprafață. I-am și văzut de la distanță sărind prin aer, o minunăție.

La un moment dat, în liniștea aia de mare la ora trezirii, aud sunetul inconfundabil al unei mulinete care zbârnâie nebunește. Captain, captain, strigă unul din arabi ca apucatul, și aproape țopăia pe loc – ca la ușa unei toalete ocupate.

Captain sare din cabină ca o iadă și fuge drept către pupa. Îl urmez ca un cățeluș și descopăr că, în timp ce eu contemplam soarele scuipat de mare invadat de nostalgiile bețiilor crunte de la Costinești, din studenție, când ne prindea răsăritul (mă putea numi Dragnea premier fie și numai în cinstea lor, nu să aleagă un consumator de fresh-uri de morcovi ca Mihai Tudose), Serghei și Căpitan Șef lansaseră 4 bețe, cu voblere, care trenau în siajul navei.

Unul fusese degustat de un animal piscicol ghionist, se pare! Iar arabul, după ce primește de la capitain bățul cu pricina, începe să mulineze ca un apucat.

În momentul ăla nu mai conta ce religie ai, ce porc sau miel mănânci, dacă bei bere sau ceai sau cărui profet te închini… toată gașca de pasageri or început să-l încurajeze pe arabul care mulina, frate, și transpira, și mulina și transpira! Și noi strigam, și el mulina și transpira.

Până l-o scos. O mândrețe, ce mai!

Poze, îmbărbătări…

Apoi încă unul! La vreo oră.

De data asta l-o scos prietenul meu din Scoția. L-am pozat cu captura, amin și Doamne-ajută.

Apoi m-am hotărât să nu mai scap ocazia: erau două bețe la tribord, două la babord. Rusul mai rotofei s-a postat lângă jumătate din ele, eu lângă cealaltă jumătate, și am început să mă rog la cine am știut eu să-mi scoată în cale un ton-doi. Dar cum mi-era dumnescris veți afla în cele ce urmează.

După o oră jumate de așteptat, o mulinetă o ia razna ca apucată de demonul Azazel pe partea rusului, care instantaneu sare ca la Crimeea să pună laba pe un băț (era oricum în jumătatea lui de pupă, ce pupa lui). Vine Căpitanul Șef, îi pune brâul… glumește că-i prea grăsun și să nu mai bea atâta bere dacă vrea să mai prindă ton… și, într-un final, rusul scoate cel mai fucking mare pește al expediției. Balșoi, ia tvoiu mati. 12 kile, estimează ochiometric Căpitanul Șef.

Noi, restul – invidie sănătoasă și (eu) românească, invidie cu capre.

Și mai rămân eu, pentru că ceilalți nu prea și-au manifestat dorința de a face de gardă la bețe. Și mă uit și stau, și nimic. Și mă gândeam ce postare de fazan voi pune pe blog, că după ce-am plătit 65 de euro și-am și dormit numa’ vreo 3 ore numa’, nici n-am prins nimic, exact ca în fiecare an în care merg în Deltă… bag picioarele, nu mai bine mă apuc și eu de un sport mai nobil, ca șahul, sau somnul?

La un moment dat, din nimic, apare un perete impenetrabil de ceață. Scoțianul zice: când ceața se va risipi, le va da peștilor senzația că e dimineață din nou și vor trebui să ia micul dejun!

După ce pleacă ceața (la fel de brusc pe cum apăruse), vine Căpitanul Șef, strâmbă din nas și schimbă voblerul la una din undițe. În timpul ăsta, scoțianul mă tot îmbărbăta. Și-mi explica ce pești pescuiește el în Scoția cu yacht-ul lui (!), și mă încuraja, și io-i tot ziceam că să nu se mai obosească, pronia cerească îmi era din nou nefavorabilă, dar m-am obișnuit.

Șiiiii, dintr-o datăăăă… bățul cu voblerul schimbat începe să piardă fir puternic! Am sărit ca din praștia lui David către ceafa lată a lui Goliat și am răcnit o tură de s-a făcut tsumani:
– CAPTAIN, FISH!!! FIIIIISH!!!!!!!!

Și-am început să țopăi îndrăcit.

Vine Căpitanul Șef repejor, îmi pune brâul ăla în care proptești undița, scoate bățul și mi-l înmânează. Am făcut o reverență-n gând și era cât pe ci să scap un pic de pipi, de emoție.

Și-ncep să mulinez. A dracu’ bestia de 400 10 de kile, cum se mai zbătea! Ca o soacră.

Și mulinez. Și trag și mulinez, sau invers, că nu mai eram om în momentele alea, eram semizeu cipriot, basileul mărilor.

Și, când era distracția mai în toi, căpitanul îmi ia bățul să-l dea la piți rusoaică. Băi, să vezi oftică pe mine! Dar – și aici mi-au dat lacrimile de emoție – înainte să-i dea bățul, a umblat la relaxorul mulinetei – o sculă pe care Căpitanul Șef plătise 1200 de dolari acum 10 ani.

Așa că piți rusoaică a mulinat, practic, în gol.

Când îmi pierdusem orice speranță, prietenul meu Căpitanul Șef mi-a reînmânat lanseta.

Iar bloggerul, victorios, cu mâinile tremurânde, aduce peștălăul la pupa. Căpitanul îl agață cu cangea și-i dă în cap cu ciocanul cu efect identic cu cel al horincii de Maramu’.

Bloggerul simte în vene cea mai mare inundația de adrenalină de anul ăsta.

După ce-și mai revine, Groparu bea o bere cu noul său prieten scoțian. Era ora 8 dimineața și noi trecuserăm deja în ziua aceea prin aventuri cât nu trecem un an întreg, iar berea intra în noi ca-ntr-un burete!

După bere, în semn de recunoștință, scot 10 euro, îl prind pe căpitanul șef și îi strecor în jeb: practic, o aburise pe rusoaică, care mulinase în gol, pentru a-mi da mie șansa de a scoate peștele. Nu fusese foarte etic, dar jur pe roșu că nu simțeam nici un regret!
– Bea o cafea de la mine, îi zic.

Musulman, no, ce era să-i zic? Bea bere, ca ghiaurii?

Apoi îl întreb:
My friend, îmi poți da niște ton să duc acasă, la muiere?
– Sigur! zice. Veniți la restaurant și vă gătesc.
– Perfect, dar nu pot veni cu familia, e cald la prânz, astăzi e ultima zi… îmi poți da o bucată să duc la fiu-meu? Și la muiere?
Yes, my friend.

Mă bucur mult că a-nțeles că n-aș mai fi plătit 20 de euro pe o sticlă de vin ca să merg la restaurant să mănânc tonul prins tot de mine. Pentru care am plătit deja excursia. Nu e o afacere rea, nu? Iei 10 fazani de turiști, le iei 65 de euro de persoană, cu banii lor îți acoperi benzina… și le iei și peștii pe care-i vinzi pe bani frumoși (cât e kilul de ton sălbatic? 80 lei? 100 lei?): în urmă cu câteva săptămâni, Căpitanul Șef prinsese un ton de o sută și ceva de kile. Pe care luase 5000 de euro.

Celelalte două vase de pe mare luaseră 1 ton (!) fiecare. Deci eu m-am aflat, tura asta, pe vasul norocos.

Am ajuns în port, am făcut poze.

Apoi Căpitanul Șef a filetat bestia în 5 minute. Apoi a-mpărțit bucătoaca în două, din care una i-a revenit bloggerului, insh’Allah.

Pe care am și halit-o – mai cu prieteni, mai acasă, mai crudă, mai gătită, cum ne-a fost datul. După ce am marinat monstrul câteva ore în sos de soia, pătrunjel, vin alb, ulei de măsline, ceapă și usturoi. Ce gust avea, poate vă-ntrebați? Păi, în nici un caz gust de pește.

 

Să ne fie de bine! Concediul următor – rechinul tigru, firește.

Written by Groparu Nemernic

Nascut din spermatozoizi campioni... cred.

This article has 14 comments

  1. Adi Reply

    Felicitari pentru captura! Este ca are gust mai bun cand l-ai prins tu cu mana ta?
    BTW, vad ca boala cu deshtele in cadru e molipsitoare, oare se transmite de la blogger la blogger?

  2. George Reply

    Super! Mi-ai stricat saptamana, de luni dimineata! Cred ca era mai mult pufos tonul tau, ca il tii prea usor cu o mana! 😛

  3. ion ion romanul care nu face politica Reply

    Ca o “soacra”?! Ca un barbat ,caruia ii iei ultima bere inainte de inceperea unui tratament.
    Cum s-ar zice :voi ati muncit la pescuit si ei s-au dus cu pestele la familie, la piata…

  4. Groparu Reply

    @ Adi: Nu am avut ce-i face prietenului meu scoțian care filma, am văzut abia aseară. Am ales să păstrez filmarea, chiar dacă se văd buricele degetelor.
    @ George: Pe la… 8-9 kile, cred că avea. Peste un an o să zic că avea 15, firește!
    @ mac gregor: Un pește incredibil de fain. Se vede din foto ce iriși avea, din ăia cu care vezi și ultima fărâmă de lumină de la fundul mării.
    @ ion ion: Nu știu, bos, nu mi-a luat nimeni, niciodată, berea din mână…

  5. remus Reply

    Doar ca e ilegal sa prinzi ton asa de mic.
    Hexista reguli internationale pe ca re nu le respecta decat americanii, conform carora piticii astia trebe sa se intoarca in mare.

  6. neamtzschantz Reply

    practic nu exista decit ton salbatic. exista doar trei tari care prind ton salbatic si apoi il ingrasa, printre care si malta. 99% din tonul pus in vinzare e salbatic.
    in germania kilu de ton (depinde de soiul de ton) e intre 35 si 60€ kilu. in japonia anumite feluri de ton pot sa coste 200€ kilu, da ton de ala nu se vinde in europa, merge tot in japonia.

  7. adi Reply

    Gropare, e crima sa gatesti ton asa proaspat. Sushi! Sashimi!

  8. Groparu Reply

    @ remus: Sincer, nu știam. Acuma, și dacă știu, nu știu cum i-aș fi putut spune Căpitanului Șef să le dea drumul înapoi! Sincer, chiar nu știu. E drept că eram la 10 km în larg și aș fi putut înota înapoi, teoretic, dacă l-aș fi supărat, dar… mno!
    @ neamtzschantz: Parcă cel mai scump pește din istorie era un Blue Fin Tuna, vândut cu… aproape un milion de coco în Tokyo?
    @ adi: Aha! Deci degeaba râdeau ardelenii de mine când băgam la maț pește neprăjit. A fost exact cum trebuia: se topea în gură 😀

  9. neamtzschantz Reply

    @Groparu
    se poate, dar ca sa stim cit e de scump trebuie sa stim cite lilograme avea.

Leave a Reply to Groparu Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *