Aproape că am desluşit secretul vieţii. Aproape

Tocmai mă reîntâlnisem cu Crivăţ prin Centrul Vechi, ne dădeam şi noi hipsteri bătrâni în spatele unei beri artizanale, 330 ml la preţ de salariu mediu din Zimbabwe.

Şi discutam, ca băieţii, despre ce se mai alege de ţara asta: se fură ca la Olimpiade, traficul e prost, spitalele în budă, şcolile varză, strategii zero, oamenii sug, instituţiile nu-şi fac treburile, şi am menţionat că se fură ca la Olimpiade?

Şi vorbeam din estea grele în timp ce ne uitam la un cerşetor fără un picior, care se târa efectiv pe pavaj şi se agăţa de grupurile de turişti chinezi care veneau să-şi facă un selfie la biserica Sfântul Antonie.

Şi ne gândeam băi, dar cum se poate aşa ceva? În ce fel de ţară trăim? Ce viitor dorim pentru copiii noştri? Şi de ce abia la anul iese seria nouă Game of Thrones?

La un moment dat, în timp ce noi cheltuiam cuvinte cu efuziunea discuţiilor la bere, s-a pornit o ploaie de vară.

Din aia.

Ne-am strâns unii în alţii, că terasa s-o umplut istantaneu de grupuri de turişti şi trecători surprinşi de ploaie.

Şi mă uitam la oamenii din jur.

Şi toţi, dar absolut toţi de sub umbrele erau super furioşi, şi nu ştiu dacă pe ploaie, sau pe gravitaţie, c-o face să cadă, sau pur și simplu pe nervanta lună iunie; şi ăia care nu erau furioşi, erau posomorâţi! Şi aşa erau şi trecătorii, că unii efectiv nu s-or oprit, cred că dindins căutau motiv să fie şi mai cătrăniţi şi negri de supărări.

Am zis absolut toţi? Am exagerat – cerşetorul ăla de care mă plângeam mai devreme dintr-o dată văd că prinde viaţă, scoate de undeva (de unde?) un adidas, să-şi încalţe piciorul olog, şi de altundeva o sticlă de vin.

Şi se ascunde sub un bancomat.

Şi-ncepe să râdă şi să cânte, şi să stea cu sticla de vin către ploaie, să o răcească, că era vin alb, şi n-avea gheaţă. Băi, deci omul îşi răcea vinul în ploaie şi râdea de numa’-numa’, şi era fericit ca mine când merg în Deltă! Şi se uita la trecătorii grăbiţi din ploaie, şi suferea sincer că nimeni nu-i împărtăşeşte fericirea!

Şi m-am gândit: băi, poate asta e! Poate asta e, poate tot ce trebuie să facem este să ieşim în ploaie şi să râdem la Zamolxes! Şi să nu ne mai tot chinuim inutil în această existenţă de pe această planetă, ci să fim mai puţin înverşunaţi şi să ne bucurăm de viaţă, de ploaia care-ţi intră în urechi şi-ţi strică freza, şi să te bucuri că aşa mulţi români au, totuşi, loc de muncă în care nu fac nimic, prin instituţiile alea! Şi copiii merg la şcoli unde, totuşi, nu sunt ţinuţi cu japca să li se toarne informații în creieri, cum eram în şcolile comuniste, şi chinuiţi şi bătuţi, ca noi; şi poate problema nu e că nu avem drumuri puţine, ci maşini multe! Nu e super asta? Şi ce dacă nu avem noi o strategie de ţară, ce, Polonia n-o avut strategie când o fost ruptă-n bucăţi de ruşi şi nemţi?

Şi, în timp ce mă uitam eu fascinat şi-ncercam să învăţ cât pot de multe chiar şi de la cerşetorul olog şi amărât şi beat rupt din Centrul Vechi, l-am văzut cum începe să se mângâie insistent la pu… la şliţ, şi se mângâie puternic, şi deja făcea chestii nasoale de tot cu mâna aia, şi mi-am zis că ce tot atâta filozofenie, băi Gropare.