“De ce eu?” şi filmul american: citeam undeva că unul din filmele lui Denzel şi al Juliei Roberts, “Dosarul Pelican”, a prins ultimul tren al epocii ante-internet. Practic, dacă cineva intră astăzi în posesia unor probe compromiţătoare împotriva altcuiva, tot ce trebuie să facă este să publice pozele făcute cu telefonul direct pe Internet, şi gata. Nu tu urmăriri, telefoane ascultate, întâlniri în parcări subterane la miez de noapte etc. Le pui pe Facebook şi gata revoluţia! Aşa că… iartă-ne, Zuckerberg, pentru că uneori uităm că reţeaua ta înseamnă ceva mai mult decât poze cu pisicuţe, mâncărică şi bebeluşei.

Ştiţi de ce mi-am amintit, obsesiv, când vedeam filmul? De postarea asta. De altfel se cam şi face o referire directă la domnul fost premier, condamnat în repetate rânduri pentru corupţie sau abuz de bomboneală.

Synopsis: tânărul procuror Cristian Panait, angrenat în lupta cu corupţia, îşi pune capăt zilelor pentru că nu poate învinge clica ticăloşilor. Celor care cred că sinuciderea de onoare nu repezintă o soluţie, le recomand “Jocul ielelor” de Camil Petrescu, spovedania lui Gelu de la final. Nu spre a glorifica suicidul, ci pentru o altă perspectivă asupra subiectului.

Observaţie: îmi pare bine că Tudor Giurgiu nu-şi dă acum pumni în cap pentru că, nelansînd filmul în perioada alegerilor, balanţa ar fi înclinat prea mult în favoarea candidatul nesas. Ar fi fost crud să-şi zică “dacă mă grăbeam mai mult cu filmul, acum am fi avut un preşedinte neamț!”

Filmul:
– nu este despre comunism, ci despre perioada aia turbată a anilor 2002, când chestii care acum ne par, totuşi, demne de prima pagină (gen influenţarea justiţiei) atunci erau la ordinea zilei, din ce se spune;
– accentul cade pe dramele actorilor, deci filmul abundă în close-up-uri. Prin asta îţi induce o relaţie directă cu personajul. Peisaje – deloc, deci nu mergeţi la film în căutarea unei experienţe cromatice;
– poate un pic cam lung (cca 2 h), dar e dramă. Spectatorul are nevoie de timp ca să simtă ce simte personajul, şi asta nu se face în 5 minute;
– nuditate – puţină spre inexistentă, justificată mai apoi de scena în care securiştii (că altcumva nu ştiu cum să le zic) apar ca omniscienţi, cu poze făcute în filaj chiar cu eroul principal în timp ce făcea sexuleţ;
– niscai înjurături, dar atâta de natural le zice Mihai Constantin că nici nu le simţi ca atare;
– scene lungi la masă: zero. Bravo!
– nu este un film expres anti-PSD, ci mai degrabă conjunctural anti-PSD (bravo, PSD, ai ajuns sinonim cu corupţia!);
– am prins câteva imagini iconice. Gen, una în care imaginea procurorului Panait reflectată pe podea din cadrul unei ferestre seamănă cu silueta unui spânzurat. Mi-a plăcut numărul de înmatriculare a maşinii procurorului Panait (ceva Bucureşti-nuştiuce-NUP). Tudor Giurgiu spunea că maşina procurorului chiar a avut numărul ăsta. Panait ăsta chiar avea simţul umorului!
– nu, nu se zice nicăieri direct, explicit, mură-n gură despre Victor Ponta, şi nu-l mai tot înttrebaţi pe Tudor Giurgiu asta direct, pentru că nimeni nu-i nebun să recunoască treaba asta în faţă. Dar gândul zboară la el nonstop, plus datorită iniţialelor unui personaj, şi asta mi se pare o mutare de curaj din partea echipei, pentru că dacă se făcea un film special împotriva lui Mickey Mouse, atunci viaţa filmului ar fi limitată la cele câteva luni pe care le mai are Mickey de trăit în viaţa publică şi ar pica în desuetudine odată cu dispariţia lui de pe scenă. În schimb, aşa, este un film despre bătălia unui om cu sistemul. O poveste la fel de veche ca prima birocraţie din lume.
– scena în care se explică sintagma “De ce eu” mi s-a părut foarte faină, deşi a contribuit la umanizarea mafiotului, chestie care mi s-a părut prea scoasă din filmele americane; plus că nici un mafiot nu se justifică în faţa celui pe care l-a distrus, dar probabil publicul avea nevoie de momentul ăsta.

Concluzia: filmul trebuie văzut de toţi euroscepticii, luptătorii anti-sistem şi scârbiţii de România. Să afle sau să-şi aducă aminte cum eram înainte şi ce drum lung am străbătut, ţuc-o tata de Europă cumsecade. Mai ales că, dacă îl vezi în gaşcă, după film sigur fiecare îşi aduce aminte de cazuri similare, deci promite și dezbateri.

De ce mai trebuie văzut: le prinde bine celor care, pentru nişte bonuri de masă, înghit rahat cu lopata pentru că le este frică să nu-şi piardă privilegiile. Le prinde bine să vadă că şi alţii au luptat cu Hidra.

Ce ar mai fi de zis: este important ca în weekend-ul acesta care urmează filmul să aibă încasări bune pentru a rămâne pe ecrane la ore normale. Aşadar, mergeţi şi vedeţi filmul ACUM! Nu este un film cu Adam Sandler şi Ben Stiller, ci este un film care ne priveşte  pe noi toţi, celor care încă ne mai pasă.

Şi suntem mai mulţi decât ceilalţi:)

De ce eu: Facebook. Aveţi aici programul avanpremierelor.

PS: mulţumesc persoanei minunate care mi-a dat invitaţia, ştie-ea-care 🙂

Written by Groparu Nemernic

Nascut din spermatozoizi campioni... cred.

This article has 11 comments

  1. Groparu Nemernic Reply

    @ daniel rus: si ai vazut ca la final, în scena prăbușirii lui, Dacia lui era parcată lângă un SUV cu numărul B-nuștiuce-ROL (proces pe rol)? Apoi urma un SUV și mai mare, atâta de bengos că nici măcar nu i se mai vedea numărul? Destinul lui Panait s-a oprit la Dacie…

  2. alina Reply

    “– scene lungi la masă: zero” – scene lungi la masa la care se aude foarte clar clefaitul fiecaruia, dar nu se intelege cine ce vorbeste

  3. daniel rus Reply

    @ groparu: la final eu am remarcat altceva. O să detaliez și eu pe blog, după ce-mi amintesc parola și dau puțin cu mopu

  4. spi-oana Reply

    @daniel rus , mai sterge si tu prafu, ce naiba !
    Si mie mi-a placut, acum deschideam usa blogului sa spun si eu chestii

  5. Bucătarul leneș Reply

    Mno, intenția e bună, execuție (pardon, involuntar) subțirică. E plat. Nu duce nicăieri. Nu-mi spuneți că asta a vrut artistul, că vă iau de urechi. Sigur că asta a vrut, doar că nu i-a ieșit ce-a vrut. Putea să facă un pseudo-documentar și se justifica platitudinea asta de reportaj fără concluzii.
    Iar sexulețul e ca nuca-n părete, cu excepția ăluia pozat de secu. E ca-n filmele de acțiune, musai trebuie să aibă eroul gagică și să dovedească că-i funcționează măcar unul din creiere.
    De văzut doar dacă erai prea mititel în 2002 ca să te intereseze comploturile din afara curții școlii.

  6. Gicu Reply

    Daca “accentul cade pe dramele actorilor” mi-e teama ca se va pierde toata ideea filmului. Drama e in alta parte.

  7. Gigi Reply

    Un film ”de gândit”. Nu e un film ”thriller” american (cum ne-ar place”), dar e vorba despre VIAȚA NOASTRĂ (a ROMÂNILOR).
    Avem de criticat (stângăcile, banda sonoră etc.), dar și de remarcat (curaj și claritate a ideilor).
    Habar n-aveam care sunt regulile de acces și discuție ”în sfere înalte”.
    Mulțumesc regizorului Tudor Giurgiu pentru că VEDE. Îl critic ca le vede TÂRZIU.

Leave a Reply to Groparu Nemernic Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *