Un copil romano-canadian versus rahatul stramosesc

Părinții aveau emoții cu el: crescut până la 9 ani în România, apoi dus în Canada până la 16 ani, apoi readus în vacanță înapoi în spațiul carpato-danubiano-(din păcate)victorpontic… oare o să-i placă în România, țara lor de PET-uri, țara mea de blog? Se va adapta, măcar pe perioada concediului? Nu va începe să miorlăiască după canadiencele îmbrăcate în canadiene, după străzile alea perfecte și natura plină de grizzly care umblă după budincă de om?


Înainte să te devoreze, ursul grizzly canadian își cere totuși, politicos, scuze (de aici)

În ziua aceea ieșiseră pe malul Someșului, la o plimbare. Briza clujeană le răcorea duios urechile, soarele scăpăra sulițe de foc, parfumînd pielea cu miros de plajă, păsările ciripeau, acoperind, aproape, zgomotul BMW-urilor Euro 3 care accelerau la semafor, cu toba spartă… România!

Când, deodată, îl auziră pe adolescentul româno-canadian cum își exprimă șocul lui cultural! Și-și varsă năduful adunat în țara barbarilor din est! Și cum protestează și blestemă țara care l-a născut!
– Shit! Shit shit shit! Shieeeeet!!!!

Se întoarseră, îngrijorați, să vadă ce-a pățit prințișorul! Băiatul, în schimb, număra senin rahații de câine nestrânși de proprietarii lor*.

____________________________________
* de mitici, firește, pentru că clujenii strâng mereu după câinii lor. Miticii își aduc câinii la Cluj să facă căcuță, apoi pleacă înapoi la București ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

8 lovituri, dă-i și tu!