Ultima zi de concediu în Muntenegru

Eram în ultima noastră zi de Muntenegru. O vară toridă, o mare albastră de verde ce era, un concediu de vis care deja dura de vreo 12 zile.

Ca să nu plec acasă cu regrete că nu m-am bucurat până la capăt de sejur, am luat hotărâri radicale: aveam să mă trezesc devreme, să-mi iau un şezlong pe plajă, să înot ca o broască în mare şi să fac snorkeling ca un dependent de heroină (în Muntenegru, vin pescuţi mici-mici şi te ciugulesc de picioare, şi tu te gâdili şi moride râs); şi să şi termin ultimele pagini dintr-o carte demenţială – One thousand splendid sunsets, de Khaled Husseini (sovietici, Afganistan, talibani şi sex).

Şi totul a fost de vis, toate au mers ca unse în dimineaţa aceea liniştită ca o adolescentă adormită. La stânga umbreluţei mele erau doi englezi tineri şi mega îndrăgostiţi, ambii de sexe diferite; în dreapta, o herghelie de fete singure, frumoase cum numai sârboaicele pot fi; în faţă, nişte pensionari nemţi discutau cu nişte gesturi aşa de relaxate, de parcă erau meduze; iar în spate nu ştiu cine era, că io nu am ochi în spate. Când îmi ridicam ochii dintre pagini vedeam peninsula Sveti Stevan, mai în depărtare se iţea ditamai muntele acoperit de pini dintre valuri – ce mai, linişte, peisaj, soare, mare, muzică bună în mega-surdină şi un Gropar care se bucura de viaţă, Zen ca un yoghin.

La un moment dat, de la atâta relaxare, intelectul meu a alunecat încet, dar sigur într-o aţipeală imposibil de rezistat; ba chiar am şi visat că eram în Muntenegru, la plajă – şi am zâmbit în somn ca un serafim.

Şi… da.

– AAAM AJUUUUUUNS!!!!!! s-a auzit strigătul de luptăal comanşilor.

Ce? Cum? Cine? Sar de pe şezlong de parcă tocmai se decretase război în Kosovo, mă frec la ochi, buiac, şi nu-mi vine să-mi cred ochilor: vreo 14 români camuflaţi în şlapi, bermude şi maieuri tocmai săreau, cu zarvă ca la revoluţie, în apele Adriaticii. Şi numa’ ce-ncep, măre, tărăboi ca la Sarajevo, cu chiote şi ţipete! Şi zbierete şi hăulituri şi hihote! Pfuaaay, măăă…

– Nelu! NEEEEELUUUUU!!!!! îl strigă unul din înotători pe un frăţică de pe plajă.
– Da, mă, zi! răpunde frăţică.
– Băăă, am găsit scutere de închiriat, băăă! Băăă, mega moca, băă, mai ieftin ca la Mamaia, băăă!
– Ne dăm o tură?
– De dăm!
– Cât costă?
– 50 de euro o juma’ de oră!
– Păi şi la Mamaia cât e?
– Un milion 10 minute!
– Mergem, băăă, ne dăm!

Englezii îndrăgostiţi înţepeniseră din pupat şi se uitau, sideraţi, la hoardele barbare care făceau baie în mare cu şepcile pe cap, cu pantaloni lungi, adidaşi în picioare, cu ochelarii de soare pe nas şi cu gelul din păr curgînd, lejer, pe nas şi gât. Un copil vroia cu disperare să sară şi el în apă, alături de tati, dar mami vroia să-l facă cu cremă de plajă înainte. Conflictul a degenerat într-o criză de isterie a pruncului, soldată cu două corecţii care ar fi rupt falca unui boxer, o înfăşurare în prosop şi o transportare disciplinară, printre zbierete (copilul era expert, pare-se), direct la pătură, cu sancţiunea comunicată verbal “azi nu mai ai voie în apă, dacă eşti nesimţit şi prost!” – afirmaţie întărită şi de câteva pălmuţe zdravene peste bucuţe.

La vederea acestor grozăvii, cuplul de nemţi relaxaţi au început să-şi strângă, grăbiţi, lucrurile, şi să se cam ducă. Eu am picat într-o depresie instantanee, cu efecte somatice, şi am picat pe gânduri: oare cu ce-s mai răi evreii decât noi, de Hitler nu a început niscai purificare rasială direct cu românii?

Din fericire, după exact 4 minute, sună telefonul: era Mile.
– Gropare, ştiu că azi ai zis că vrei să rămâi singur, dar noi mergem să halim într-un loc mişto, poate vrei să vii cu noi; suntem chiar la capătul plajei, în maşină.
– Vin în 14 secunde, i-am zis.

Am ajuns în 12, că şi eu m-am mirat!

Azi ar fi făcut 37 de ani.