Ţiganii, spitalul şi ardelenii

Aşa cum şade bine familiei, weekendul ăsta am mai tras o tură de internare la Urgenţe cu una bucată Gropărel, cu temperatură din cauza unor canini care nu mai ies odată, şi cu nievasta bodyguardă, că doar ea i-a predat cursul “Cum să fii un gardian bun în 10 paşi simpli” numitului Cerber din mitologie.

La Urgenţe, la Pediatrie 1, pe Moţilor, sunt medici excepţionali; dar nu ştiu cum se face că niciodată nu-i prindem noi decât pe mentorii lui Mengele pe tură. Acest lucru nu ne deprimă foarte tare, întrucât nu am uitat că trăim în ţara aia cu “băgaţi flacăra democraţiei în Dunăre”. Dar tura asta de internare un medic domnişoară bătrână cu nume de cântăreaţă de pe vremea lui Nicu Ceauşescu a reuşit să ne scoată din cantalupi.
Era:
– al treilea sau al patrulea medic care nu ne spunea de ce suferă Gropărelul, 24 de ore de la internare
– al treilea sau al patrulea medic care nu ne spunea ce tratament i s-a prescris, şi cu ce ritmicitate (întârzierea administrării medicamentului era, pare-se, în fişa postului)
– al treilea sau al patrulea medic pe care am vrut să îl mituim cu o cafea impregnată în laxative pentru herghelie, cu tot cu otravă de porci mistreţi şi sânge acid de Alien versus Predator.

(nu vă mai zic şi altele, că dupa aia repede săriţi că voi nu intraţi acilea pe blog să plângeţi; că n-are voie omul să scrie vreo trei-patru ani numai bălării, că imediat vă autosesizaţi)

Revenind la berbecii noştri, stau io cu nievasta în salon şi ne amintim de tura anterioară de internare, când tratamentul primit de nişte medici şovăitori putea fi administrat la fel de bine şi în confortul casei noastre; şi ne gândim, oare nu mai bine ieşim din spital (duminica fiind) şi stăm noi acasă, liniştiţi, şi-i facem noi trataţia Gropărelului ambulator?
– Du-te şi vorbeşte cu doctoriţa, îi zic, că rămân io cu pruncu’ (care tocmai aţipise).
– Mă duc, zice nievasta.

Şi revine:

– Ăştia nu-s normali.
– Di ce? zic.
– Deci o-nceput să zbiere că ea nu lasă pe nimeni acasă! Că vine imediat să îl vadă pe Gropărel, deşi eu i-am spus să aştepte până o chemăm noi, să nu îl scoale pe ăsta micu’ care nu prea o dormit azi-noapte! Că de ce nu ne-o spus ăia de la internare de ce suferă! (!!!) Că de ce nu am întrebat noi! (noi am întrebat, dar răspunsul a fost mereu mergeţi pe salon că venim să vă explicăm – o minciună mai mare nu s-a mai auzit pe aceste meleaguri de pe vremea lui “am citit termenii şi condiţiile de utilizare”). Că aici nu face oricine ce vrea – în fine, căcaturi pediatrice 1.

Stăm oleacă, încerc să-mi liniştesc nievasta care ar fi ucis nişte personal în halat alb (şi o-nţeleg perfect).

La vreo 10 minute dupa aia, vine doamna doctor. Mno, domnişoară bătrână de pe vremea lui Nicu Ceauşescu – nu mă leg de cum arată oamenii, că nici io nu-s Ştefan Bănică. De cum dă buzna în salon, începe cu voce de fanfare:
– Am venit să-l examinez pe copil…
– Săru’mâna, sar eu ca popcornul; vă rog frumos lăsaţi-l să doarmă, că nu o prea dormit azi-noapte, şi abia o aţipit.
– Trebui să-l văd! Oricum nu plecaţi azi acasă! Că aici nu face toată lumea ce vrea, aici e spital… sare ea, cu o voce de femeie care-şi primeşte soţul dimineaţa acasă, şi el e praf din birt.
– Vă rog frumos vorbiţi mai încet, o rog eu, tot miere, să nu-l trezim.
– Da? zbiară trompeţica. Atunci eu plec dacă nu mă lăsaţi să vorbesc şi să-l consult, zice domnişoara; şi face stânga împrejur, şi iese graţios ca un caşalot, trântind uşa la peşteră.

Groparu rămâne stană preţ de o secundă; după care aleargă afară după domnişoara doctor, care fugise de noi şi tocmai închidea uşa liftului – because fuck you, that’s why.

Mă întorc înapoi clocotind ca un vulcan noroios.
– Vezi? zice nievasta. Vezi?
– Îl scoatem, zic. Nu-l mai ţinem aici. Dacă mai dau ochii cu aia io o sugrum şi apoi râd cu poftă.

Jur că urma să o sugrum. Deja râdeam cu poftă.

Mă duc frumos la asistentă:
– Bună ziua, săru’mâna; am dori să-l externăm pe băiat pe propria răspundere, vă rog frumos să îmi pregătiţi actele să putem pleca. Este inadmisibil ca doamna doctor să se comporte ca un veterinar din Africa.
– Sigur, zice ea – săraca, nu prea avea ce să zică, că era între hipopotama aia şi noi; şi nimic nu e mai feroce decât o mămică.

După o oră vine şi ne cheamă: doamna doctor vă aşteaptă să semnaţi actele de externare.

Fac rapid nişte respiraţie tibetană ca să mă liniştesc – trebuia să fiu calm dacă urma s-o sugrum, că pierdeam bunătate de plăcere a vieţii dacă picam în transa de furie a sugrumatorului.

Doamna doctor acum este mai calmă. Explică că la mijloc a fost o neînţelegere şi îşi cere scuze (!!). Ridică tonul la noi, noi ridicăm tonul la ea (îmi flexez deja mâinile şi mă întreb: oare s-o apăs cu degetele mari de mărul lui Adam? nu, că moare mai repede; să-i scutur capul? nu, că poate o dau de pereţi din greşeală şi leşină şi nu mai simte durerea; s-o muşc de ochi? dacă i se sparge cristalinul la mine în gură? plus că dacă are orgasm în timp ce o sugrum, ce dracu’ mă fac?- deci discuţii din astea se petreceau la mine în cap), obţine de la noi promisiunea că rămânem în spital, totuşi, şi ea vine şi îl examinează ca la carte (prima examinare calumea de când veniserăm, de vreo 24 h). În timp ce ieşim afară, nievasta scapă porumbelul:
– …totuşi nu vă comportaţi cu noi ca şi cu ultimii ţigani.

Ridicăm privirea amândoi: tocmai dădeam nas în nas cu o copilă de 15 ani, mămică, care se internase şi ea cu pruncul ei.

Copila era neagră ca zaţul de cafea. Când aude fraza, face o grimasă şi merge mai departe fără să zică nimic.

Revenim în salon, vine doctoriţa, îl examinează, ne explică de data asta frumos ce şi cum e cu Gropărelul, de ce e aşa, eu mă relaxez, mă hotărăsc să o las să o sugrume altcineva, pleacă doctoriţa, rămâne familia Groparu singură.

– Ai gafat-o rău cu ţigăncuşa aia, zic.
– Ştiu, zice nievasta. Îmi vine să mor de jenă.
– Şi mie, zic. Dacă vrei mă duc să-i explic că a fost o neînţelegere şi nu am vrut să jignim pe nimeni.
– Nu te duci nicăieri, zice nievasta. Io am gafat, io o repar.

Nievasta e mai fair ca mine de o mie de ori.

Plec la un moment dat acasă, revin peste vreo două ore.

– Am fost, zice nievasta.
– Unde?
– La ţigăncuşă să-mi cer scuze, zice.
– Wow. Şi cum o fost?
– Păi o fost cel mai jenant moment al anului.
– Cum aşa?
– Păi intru înăuntru şi încep să-i explic că îmi cer scuze dacă o auzit nişte vorbe urâte de la mine pe coridor, că eram nervoasă pe doctoriţă, că nu am şi nu avem nimica cu ţiganii, că nouă ne plac ţiganii, că soţul meu a făcut un film cu ei, şi îi iubeşte… mă grăbeam şi vorbeam repede, că era Gropărelu’ singur în salon şi îmi era frică.
– Da, corec, zic. Şi?
– Păi şi… copila aia mămică era perplexă şi speriată, şi când m-am uitat în salon am văzut că mai erau vreo trei ţigănci internate cu copiii lor, şi la una venise în vizită toată familia, vreo 10; şi toţi se uitat la mine ca la o nebună, că ce-i şi cu asta de o dat buzna în salon, înbrăcată în cămaşă de noapte, şi o-nceput să turuie în gura mare cât de mult îi iubeşte ea pe ţigani!!!!

Am râs de era să o cheme pe doamna doctor să mă examineze, noroc că ei nu fac examinări în primele 24 h de la internare!

19 lovituri, dă-i și tu!