Delegaţie în Iordania – partea a doua

Partea I – aici.

La cină m-am dus cu inima cât un purice, știam de vorba aia, teme-te de greci și când îți fac daruri. Că e ok unde merem? Lasă, nu-ți face tu griji. Păi îmi fac, mai ales că mă inviți (completați voi cu aia, și ești grec pe deasupra), nu vreau să te pun la cheltuială, mai ales că nu am io obraz așa subțire. O surâs nenea enigmatic, it’s ok, it’s all been covered. No bine, dacă zici tu că e acoperită treaba, om mere…

Evident, am nimerit la cel mai cel restaurant din Amman. Dacă în Salzburg (acolo era cel mai vechi restaurant din Europa) era plin de poze pe pereți cu tot felul de președinți și actori, aici era o tablă aurită, chiar la intrare, cu VIP-urile care or trecut pe acolo, la papa. Până și regele Hussein fusese pe acolo (chiar, dacă bine țin minte, când am ajuns io pe acolo era rege ăsta micu’, fii-su’ – m-o frapat în schimb că tot ce era spital, școală, mă rog, clădire publică, era înălțată din generozitatea familiei regale; cam ca pe la noi pe vremea lui Ștefan cel Mare). În fine, mă tot uit io la tabla aia și întreb no bun, io unde mă semnez? N-o gustat nimeni gluma, ca de obicei.

La masă ce să vezi, surpriză, era egipteanul, plus încă o tanti, ceva colegă de-a lui, tot egipteancă, tot de pe la banca mondială. O sărit egipteanul ăla de bucurie vaaaai, ce mă bucur că ai reușit să vii, știam că ai avion în seara asta (da, am stat fix o zi în Iordania, aveam avion în seara aia), abia l-am convins pe colegu’ grec să insiste să vii și tu. Aha, deci asta era șmecheria, eram invitatul egipteanului educat la West Point, nu a grecului. No, parcă mi-o mai venit inima la loc. Mai ales că am constatat cu stupefacție că aveau și bere. Da, cum să nu aibă, face egipteanul: Iordania, Liban și Siria făceau parte din Triunghiul de Aur al Orientului, adică erau sub protectorat britanic. Deci or împrumutat multe din obiceiurile lor, inclusiv alcoolul, chiar dacă erau țări musulmane (a se vedea Malaezia, care e cam la fel).

Am mai stat la o poveste, am halit ceva meniu tradițional – bă, că să nu-ți fie rău de la el, meniul tradițional, că e cam cu grăsime. Era ceva coadă de miel friptă – no, cum să le zic la ăștia, musulmani toți (mai puțin grecul), că io acasă bag slană de porc, nu mi-era mie de slana de miel.

Să nu ne întindem, după o cină chiar ok, plus niște beri chiar ok (dacă bine țin minte, ăștia numa’ Tuborg au pe acolo), ne-am pornit ușurel pe la hotelurile noastre. Și până la urmă mă întreabă demoazela de la masă că unde stau în Europa. No, îi zic că la Cluj, ea văzuse doar Budapesta, cu ocazia nu știu cărei conferințe. A, fac io, păi dacă știi Budapesta cam la fel e și la noi, cel puțin în centru, exact același model de clădiri. Ce frumos trebe să fie, face ea visătoare. Îi zic da, e frumos, da’ acuma e cam aiurea, e un oraș gândit pentru maxim două sute de mii de suflete, pe când noi suntem cam 300 deja (asta era în 2007, acuma, în 2012, cred că batem jumatea de milion cu tot cu studenți), e foarte aglomerat. Se uită tanti la mine așa, cu un surâs nedefinit, păi io stau în ceva cartier mai de lux din Cairo, pe lângă palatul lu’ președintele, doar acolo suntem juma’ de milion. În plus, dimineața pe la 8 se cam închide circulația, că iese omul cu mașina și nu se riscă la un atentat cu bombă. Acuma, în 2012, îmi dau seama că ăștia nu l-or dat jos pe Mubarak ăla pentru trai greu și nevoiaș. Cred că mureau toți de nervi în trafic și le-o cam ajuns și lor.

Închei zicându-vă că da, exită un miracol numit nopțile arabe. Nu pot să pun degetul pe ceva anume, dar atmosfera e absolut sublimă, de 1001 de nopți. O fi luna aia mare, cât o mămăligă, or fi casele cu arhitectura aia nemaivăzută, habar nu am, dar pot zice că fierbe noaptea de ceva magic. Ăștia care aveți bani, e de mers.

Ajuns la hotel, făceam pe mine la gândul că adorm și pierd avionul. Vă dați seama, nedormit de nu știu câte zile și nopți, plus ceva berici, se cam învârteau toate. Dar am reușit să pornesc în timp util – în drum spre aeroport (evident, taxiul se negociază înainte, nu dai mai mult de hai, 12 euro, că ești cumsecade), mă întreabă șoferul: no, și de unde ești? Io, știind că habar nu are ăsta de harta lumii, îi zic: din România. Ha! Romania! Pcizdaaaa!!!, face el, apoi începe să râdă foarte vesel. Mi-o picat fața, sincer. Dacă pe la turcaleți eram de pomină prin anii 90 exact pe aceeași temă, nu mă așteptam în 2007 să îmi zbiere un șofer de taxi pizda, în drum spre aeroportul din Amman. Apoi mi-o explicat el, încercând să dreagă busuiocul, că pe la hotelurile de lux îs o grămadă de maseuze, iar cele mai bune îs româncele. Îs ferm convins și acuma că ăsta avea bani de mers la masaj la hotelurile de lux să îl maseze româncele cu pcizda; mai ales că făcusem deja conexiunea cu avionul cu care venisem, plin de potențiale maseuze – ălea care nu reușeau să se mărite bine, cum se zice, se făceau maseuze. Fetelor, sincer acuma, în Iordania? Pe bune? La muritorii ăia de foame?

În aeroport am aflat cu bucurie că mă grăbisem degeaba – avea avionul întârziere cam 4 ore. Nimeni nu știa de ce. problema mare e că am aflat după ce am trecut de security check-ul de la poarta de îmbarcare, unde, spre deosebire de orice aeroport normal, ăștia nu aveau nici un fel de restaurant să poți să bei un cafei., o apă, ceva. Și nici nu se fuma. Adică așa zicea tabla aia desenată. Până la urmă n-am mai rezistat și m-am dus la nenea ăla de la security gate – nene, uite, ies un pic afară la o țigară, revin, trec iară pe la tine, nu-i stres, numa’ ca să știi, turbez fără o cafea și o țigară. No-no-no, nu se poate. O dată intrat nu mai ieșim, da? Ok, nu mă duc departe, e aici fumoarul, lipit de voi, mă vezi. Că nu și nu, că nu se poate. Pretene, și cum facem să fumez? Păi fumezi aici, dacă vrei. Bine-bine, păi nu e voie să fumez, nu? Se lasă cu amendă, da? Omul, surâs subțirel păi fumezi pe riscul tău. Ceea ce am văzut că făceau cam toți, fumau pe riscul lor fără pic de jenă.

Nu, nu mi-am aprins țigară, mai ales că erau prunci mici pe acolo – nu că ar mai fi contat încă o țigară la norul ăla imens de fum de țigară din zona de non-smoking, dar am zis că măcar io să am mai multă minte.

Când în sfârșit o venit nenea că aterizase avionul, întârziat din cauză că ningea de rupea în România (ce chestie, să ningă iarna!), o belit niște ochi cât cepele la mine, plini de uimire: chiar nu ți-ai aprins nici măcar o țigară??? Mi-am dat seama că uneori normalitatea nu face bine la lingurică.

Închei zicându-vă că pentru prima dată m-am simțit bine în pielea mea de român fix în România, la București. Absolut toate cursele aeriene erau Cancelled, mai puțin alea de la Tarom, care aterizau și decolau pe juma’ de metru de zăpadă de parcă era toiul verii.

Data viitoare merem iar în Malaezia – pot să mă bucur că tot ce am visat să fac io acolo la nivel de prostii și nu am putut din cauză de însurătoare, m-o răzbunat tovarășul cu care am fost acolo.

Guest post de Nârţoagă zis Pârţoagă zis Înalt-Delegatoritul.

11 lovituri, dă-i și tu!