ŞOC ŞI GROAZĂ la Orange Shop!

La Orange Shop, unde mă duceam într-o pauză de masă să fac ce făcuse un domn într-un coafor din Bucureşti, dau de colegul Călin.

– Ci fa’, mă, zic, n-ai de lucru?
– Am o problemă cu pripeiu’, zice el.
– Unde stai la coadă? zic.
– Vezi că tre’ să iei un număr de la intrare şi te strigă ei. Nu mai e cu coadă, ca la banane!

Mă duc să-mi extrag biletul.
– Ce număr ai? zic.
– B 138, zice el. Tu?
– A 109, zic. Te-am spart, mă ia înaintea ta, plec şi te las aici!

La Orange tre’ să aştepţi să vină o tanti obosită şi să strige numărul tău. Apare tanti obosită şi strigă: B101… B102… iar la mine, la tribul meu: A 105!

– E clar, îi zic colegului. Mâine vin să-ţi aduc nişte apă şi provizii, că aici prinzi Paştile. Îţi aduc şi nişte episoade cu Bear Grylls, poate îţi spune cum să supravieţuieşti în Orange Shop!

Aşteptăm. La B, unde aştepta el, coada mergea foarte repede; la mine se căcăiau de parcă rezolvau ecuaţii pe bobul de orez.

Mai bârfesc niţel cu colegul, mă mai uit pe afişe cu “părerea voastră este importantă pentru noi”. Mă joc cu nişte Galaxy Nexus (nu, nu eu am scris asta, jur!).

Mai apare iară ba câte o domnişorică, ba câte un băiet tânăr să strige numere. Media de vârstă e foarte mică acolo, în afară de o hoaşcă bătrână şi comunistă de la caserie cu părul pus pe bigudiuri cam toţi arată ca proaspăt scăpaţi de coşuri; chiar sunt curios cât este salariul.

Şi lucrurile se prelungesc.

Şi eu încep să mă simt ca la coadă la Finanţe.

Mai trece ceva vreme. Simt cum începe să-mi crească barba.

Mai trece o vreme. Tic-tac, tic-tac, numai două calorii.

Mai trece încă o vreme, epuizez cu colegul toate bârfele din firmă. Ne uităm la ceas.

Mai trece o vreme, începe să ne treacă la baie, noi refuzăm să mergem ca să nu ne strige.

Mă apuc de ronţăit unghii (eu deţin un doctorat în asta şi un masterat în zgâmâit în nas). Apoi mă joc cu părul meu lung şi blond ca de norvegian.

Încerc să îmi explic de ce pe linia mea nu se avansa deloc, pe când pe linia Călinului se mergea cam cu 10 km/oră; dar mintea mea nu poate sugruma vraja nepătrunsului ascuns.

Trece o oră. 60 de minute. 3600 de secunde. Din viaţa mea care, conform standardelor mele, e cam scurtă pe această planetă (mie-mi place foarte mult palinca).

Colegului meu Călin îi vine rândul. Îşi rezolvă problema, apoi, la plecare, râde de mine cu un rânjet: îmi spune că mâine vine să-mi aducă nişte apă şi provizii, că acolo prind Paştile. Ba chiar îmi aduce şi nişte episoade din Bear Grylls, poate învăţ de la el cum să supravieţuiesc în Orange Shop!

Învins, mai stau vreo 20 de minute. Apoi rămân fără unghii, fără freză, fără baterie la telefon (mă jucasem jocul ăla cu liposucţia în draci), fără răbdare, fără păr norvegian; mai deţineam numai o pleoapă care fremăta cu furie.

Cu cel mai mare tupeu năpraznic, intru direct în faţă la una din domnişoarele de la stand. Deja îmi pierdusem pauza de masă!

– Domnişoară! zbier, furios ca marea. Stau aici de o oră şi 20 de minute! Vă bateţi joc! Doresc să fac o plângere!
– Sigur, zice domnişoara. Luaţi un număr de la intrare.

27 lovituri, dă-i și tu!