Scoală, că plânge copilul!

Dormeam. Visam că sunt în Deltă, pe un canal identic pozei mele de pe desktop de la serviciu (mulţumesc, Konskriptor!)

– Gropare! Scoală!

Beleam ochii la plută, pe Dunărea veneau plauri; dar nu îmi agăţau montura, că io în visele mele  fac ce vreau.

– Mă! Iară dormi ca impiegaţii de gară de provincie???

Începe să-mi tragă un caras, când mă simt zgâlţâit cu violenţă.

– Ha? Ce? Când? O tras la băţul de răpitor???

Sar din pat.

– Ăsta micu… începe Gropăreasa cea zgâlţâitoare.
– Da-da, ştiu, zic, ştiu, e trei jumate noaptea, ştiu ce am de făcut.
– Trezeşte-te să… continuă ea.
– Da’ lasă-mă, dragă,-n pace! Iară mă înveţi tu că roata se învârte? Auzi la ea… N-ajunge că mă scol noaptea să te ajut, mai trebe să mă şi cicăleşti, să-mi spui tot ce am de făcut? Da’ măcar nu mă mai tot bate atâta la cap! Da? Se poate? Oare cer prea mult???? Oare e imposibil ceea ce cer? Trebe schimbat, că iară e ca România, în rahat până-n gâţi, că aşa e de o fucking lună de zile, se scoală noaptea plin de maroniu, uneori de verde, cu pempărşi de un kil, de zici că-s io după ce mi-am luat micul dejun cu bere! Şi nu-l poţi lăsa aşa, Dumnezeule, ce suntem, animale?

Îmi perorez cauza cu ochii lipiţi ca la pisici. Mă dau cu greu jos din pat, mă lovesc cu degetul mic de la picior de colţul scaunului, nu simt nimic, sunt ca drogat de nesomn.  Urşii ăia mari de Kamceatka nehibernaţi de 6 ani sunt mult mai vioi; alunec prin casă ricoşând dintr-un perete în altul ca o bilă de biliard, mă simt ca stafia lu’ tac-su’ lu Hamlet. Ştiţi stafia aia? Era tac-su!

La baie, îmi bag capul sub jetul de apă rece şi gem de disperare. De o lună de zile contactul cu realitatea la asemenea ore matinale doare; era OK când eram acasă în concediu de naşterea copilului, dar să te scoli 2 ore noapte de noapte la ore frumoase, gen 3 sau 4 dimineaţa, să mai dormi o oră şi apoi să pleci la muncă poate eroda până şi cel mai taliban temperament.

Înşfac crema Petrini pentru funduleţul de bebel, torn apă caldă în lighenaş, o verific cu cotul să nu fie prea fierbinte, iau cârpa de şters fundulică pusă la uscat pe calorifer, iau şi şerveţelele umede, just in case, şi pe pipăite iau cele două prosopele de schimbat bebelul – unul impermeabil, să nu facă pişu în pat, şi unul de bumbac, să nu i se facă rece la curuleţ de la şerveţelul impermeabil. Iau şi pempărs de schimb, din reflex iau şi un cârlig de rufe, vorba aia, poate ne trebuie. Pipeta şi SabSimplex pentru colici (nu ajută, da’ e bine să fie acolo). Intru în cameră plin de daruri, ca Moş Crăciun. Le pun meticulos pe pat şi pe noptieră, îmi prind Gropărelul şi mă apuc să-l dezbrac.

Într-o totală lipsă de cooperare, Gropărelul începe să se zvârcolească ca lipitoarea când îi dai sare şi să urle din toţi bojocii. Dacă aveam vreun senzor de zgomot prin casă, mi-l deregla! La blocul vecin a crepat un perete de la decibeli. Le-a picat şi izolaţia, of cors.

– L-ai trezit! L-AI TREZIT!!!!

Dacă Gropăreasa avea la ea un cuţit, mă făcea şiş kebab. Ca-n Kill Bill.

– MILFa mea, încep eu, da’ nu m-ai trezit să-l schimb?
– Nu! Te-am trezit să-l vezi ce frumos doarme! Şi tu l-ai trezit din somn, că niciodată nu m-asculţi!
– … (plm, se gândeşte Groparu).
– Na! Acuma să-i dai tu ţâţă la ăsta micu’! Că io nu mai pot! NU MAI POT!!!

Se întoarce pe partea cealaltă. Io ştiu că e terminată, că no, nu e uşor să creşti un copil numai cu lapte de mamă, plm.

Îmi iau moştenitorul, care făcea o criză acută de nervi, şi încep negocierile. Taci cu tata, că tata te iubeşte, hai că-ţi dau jumate de blog când te faci mare, hai că merem la pescuit, Gropărel, să ai grijă de furia vişinie! Într-o bună zi va fi a ta! – dijaba, moştenitorul vroia papa, alfel aveam jihad în familie.

Mă îndrept către mamă-sa, care savura, furioasă, faptul că mi-o arătat ea mie. O bat pe umăr:

– Tu, muiere… n-ai să-mi dai o ţâţă pan’ la salar’?

66 lovituri, dă-i și tu!