S-a încheiat o eră

Şi nu vorbesc de era Geoană sau de internarea lui Iliescu la Elias, da? Vorbesc de prima mea iubire, singura care m-a lăsat înlăcrimat.

Vorbesc de Furia Vişinie, bă.

Când au cumpărat-o ai mei şi au înmatriculat-o am suferit din motive de traume familiare ca un bolnav cu metastaze: eram convins că îi dăduseră numele de înmatriculare SB-11-DAC (pentru cultura voastră, următoarea la înmatriculare, SB-12-DAC, e un mega Mercedes) pentru că soru-mea din Germania le dăduse banii (Daniela+Corina=DAC!). Clar, deci eu nu contam în familia aia (cred că oricine cu fraţi şi surori are asemenea traume ucigătoare, iar dacă nu le aveţi, aţi face bine să le dobândiţi!), pentru că dacă aş fi contat şi eu aş fi avut şi eu un loc pe număr, o iniţială, un abţibild, ceva!

Apoi am aflat că de fapt DAC venea de la Dacia.

Mi-am luat carnetul târziu, după ce am trecut prin trei şcoli de şoferi (de, eram pretenţios şi io! rupt în fund, dar pretenţios) şi am primit-o cadou, cu strângere de inimă (“Gropare, să ai grijă de ea! Într-o bună zi va fi a ta!”), cu tot cu volan şi lichid de parbriz, de la ai mei, în aceeaşi săptămână cu primirea carnetului. 8 km mai târziu, i-a murit motorul direct pe calea ferată!

Născută în 1999, avea numai 35.600 de km la bord. Aproape hiper imaculată ca o mireasă de împărat, ce mai. Nu mai văzuse mecanic până atunci (cu mine a mers de vreo 18 ori la mecanic în 2 ani) şi nu cunoscuse alt bărbat decât pe Gropăroiu, ilustrul meu father. O ibovnică credincioasă şi fidea care rămăsese în familie, transmisă din tată-n fiu. Într-o perioadă de burlăcie furibundă, am luat-o cu mine la Ţiganiade şi peste tot, din Maramureş până pe Valea Oltului şi Valea Vinului şi am râs nu o dată de şoferi de maşini de teren de +20.000 de euro care mergeau cu 30 km/h pe drumuri de munte: le-am dat să halească praf de Dacie, fără remuşcări. Maşină indestructibilă: nu se strica decât pe drumuri asfaltate. Singura maşină căreia îi schimbi cureaua de transmisie pe marginea drumului, singura pe care o poate repara oricine trecut de 50 de ani. Singura care nu-şi pornea faza lungă decât după un pumn zdravăn în far, bine ţintit. Dacă îţi uitai cheile şi aveai treabă la portbagaj, nimic nu o descuia mai bine ca o simplă lamă de briceag. Presupun că aşa mi-a şi fost spartă maşina într-o noapte (dimineaţa, când am coborât să merg la serviciu, m-a pufnit râsul: portbagajul era larg deschis, şi din el lipseau aşa: două undiţe, un scaun de pescuit, un izopren şi o jumate de litru de pălincă pe care-l purtam mereu în maşină; nu am depus plângere la Poliţie, hoţul vrusese probabil să meargă şi el la pescuit, să bea şi el un rachiu, să tragă un pui de somn, cine-s eu să-i stric plăcerea? Drept cine mă luaţi?)

Am dat curent de la bateria ei la cel puţin 5 maşini, cea mai hardcore fiind ditamai microbuzul naşului Greucean, rămas fără putere industrială la o Ţiganiadă. Şi am primit curent de la tot atâţia, plus încă 17, că mereu uitam farurile aprinse. Şi mi-am rupt genunchii în pedalele ei îndărătnice.

Îi adusesem din Germania un căţel din ăla vintage care dă din cap, şi l-am pus la lunetă; şi la dreapta lui aveam, lângă semnul de începător, un alt artefact preţios, un clop cumpărat din Săpânţa. Alături de numărul de cioban de Sibiu, erau ingredientele perfecte pentru a crea panică în trafic, şi vă jur că niciodată nu am primit mai mult respect pe drumurile patriei: nimeni nu se punea cu nebunu’ care conduce o maşină care valorează mai puţin decât o brichetă. Mai ales că nu păream genul care să se teamă să o folosească.

Am luat zeci de oameni la ocazie cu ea şi mi-a dat subiecte de postări (dacă aveţi chef de forat: tag Furia Vişinie) cât nu au avut blogurile auto cinstite; din acest punct de vedere, nici o altă maşină nu o poate detrona, nici dacă-mi luam un Yugo. Mi-a lăsat amintiri care şi acum mă chinuiesc: de fiecare dată întorc admirativ capul pe stradă când văd o surioară 1310 de-a ei, iar în trafic sunt deosebit de respectuos cu şoferii de Dacie berlină: păi dacă o conduce un blogger?

Am încercat să îi conving pe ai mei să nu se lepede de ea la REMAT, că trebuie să rămânem alături de ea când îi este greu, chiar dacă ea ne-a lăsat la greu, dar nu e creştinesc să-i plătim cu aceeaşi monedă, că nu suntem păgâni; le-am zis că o cumpăr eu, că o voi salva, că îi plătesc roviniete, RAR-urile şi vizite la mall, plătesc eu tot! Ai mei m-au potolit cu cel mai bun argument: nu mai bine bei banii ăia?

Furia Vişinie, draga mea scumpă Furie Vişinie nu mai există printre noi. A fost casată săptămâna trecută de ai mei pentru 1600 lei (dăduseră pe ea vreo 5000 mărci germane în ’99).

E singurul membru al familiei pe care l-am pierdut vreodată. Şi doare al dracu’ – undeva pe la rinichi şi un pic şi la o jumate de ventricol, prin simpatie.

RIP, tu fată!

30 lovituri, dă-i și tu!