Nu prea am titlu! Nup

Sa scrii, Gropare, zice tanti Cărpenișan.

Eram cu curul pe pardoseala rece, in capela nezugravita, langa un Mile așa cum nu-mi imaginam că poate exista.

Să scrii, fă lumea să râdă, că ne-am săturat de lacrimi! Tanti, zice Groparele. Cam pișat Groparele, daca mă-ntrebați. Mă podidește simtul realității și vreau să-i zic că lumea nu prea râde la mine pe site! Dar tot ce iese printre buze este: tanti, am zis că nu rămân la mormântare, dar voi rămâne, da, voi rămâne. Dumnezău să ni-l ierte!

După care ies afara, petrec ceva vreme cu niscai bloagări.

Mă mai judec, mă mai socotesc.

Ulterior, decretez: bă… nu pot, io nu stau, io mă duc! Mă duc unde pot… spre căși, asta e, nu am ce căuta acolo! Na, bă Mile, îmi zic, amu stiu ca te uiți la noi, râzi în barbă (să știți și voi, Mile râdea ca Moș Crăciun, un râs plin de bunătate) și îți zici “vacă ăsta de Groparu nu se dezminte, ui la el cum scuipă și înjură-n cimitire, și minte mame prin capele!” – că eram în capelă când îi spuneam mamei Cărpenișan că rămân la mormântare; și da, am cam înjurat în sfântul cimitir. Și am și stuchit ca o mâță, dar tot nu am scos nodul ăla din gâți, ăla nuș cu ce trece, al dreq nod!

Așa că o iau pe Gabi deoparte și îi zic: Tu… mă car, plm. PLM! Plec acasă, nu pot sta, nu are rost sa stau.

Bine, zice Gabi. Du-te, dacă e musai. Dar spune-i și lui, mai zice Gabi, spune-i lu’ Mile că nu poți sta!

M-am intors catre Mile, și nu am putut să-i zic și lui.

Așa că mai rămân o zi la Cimișoara, că mâine urmează cea mai grea zi a relației noastre cu Mile.

44 lovituri, dă-i și tu!