Nordul României nu e România

Sunt în vizită la socri, de Crăciun: amândoi par a-și fi descoperit menirea pe planetă – cum să-l facă pe jinerecrepe de prea multă mâncare.

Mai ales soacră-mea. Da, mai ales soacră-mea.

Mă ghiftuie.

Și nu numa’ ea. Ci și socru-meu.

Care mă îmbată des.

Da’-mi și dă proteine. Gen:
– Gropare, vrei piroști?
– Ce să vreau?
Piroști!
– Nu știu ce-s alea.
– Cum nu! Piroști sau purcei! Nu vrei purcei?
Purcei? Adică purceluși? Carne de porc?
– Nu, mă! Purceluși, piroști de-alea! Boace! Vrei boace?
– … (eu, în gând: Do you speak Romanian?)
– Hai, no, că tre’ să știi! Piroști, boace, purcei… cum le zâce, mă, în limba română? Tu fată… ia vino-ncoa’, întreabă-l pe jinerele dacă vrea piroști, că nu mă-nțeleg cu el.
– Iubitule, vrei sarmale?

4 lovituri, dă-i și tu!