La mână, sau la pachet?

Eram la magazinul de cartier, cumpăram pentru Gropărelu’ o ciocolată cu somnifer. Stînd la coadă, apare o mustaţă cu un nene:
– Sărumâna, am primit ceva pachet?
– Da, o venit ceva curier astăzi, zice doamna patroană, care e foarte amabilă, o aşa o dulceaţă de femeie că mă simt vinovat de fiecare dată când cumpăr de la cel mai trist magazin din lume (Profi) în loc să cumpăr de la ea.

Umblă prin măruntaiele tejghelei, scoate un pacheţel şi-l înmânează domnului.

– Mulţumesc, sărumâna!
– Doamne-ajută.

Eu, de colo:
– Oare dacă-mi vine şi mie un pachet, pot să vă rog să-l primiţi dumneavoastră?
– Sigur, zice doamna, cu cea mai mare plăcere!
– Chiar dacă nu am mustaţă?
– Da, nici o problemă!
– Pfuay, mulţumesc!

Amu trebe să ştiţi ceva: ca blogger, primesc tot felul de şpăguţe, mai un pişcot, mai un pacheţel. Navetiştii ca mine sunt mereu o bubă pentru curieri: bună ziua, domnu’ Groparu, am un colet pentru dvs, puteţi veni ACUM până în Floreşti? Nu, că-s la serviciu; domnu’ Groparu, e sâmbătă, haideţi repede în centru! – sorry, sunt în Floreşti; screw you, mister Groparu, io-mi dau demisia azi, aşa mi-o zis unu’.

Cu doamna de la magazin rezolvam o problemă constantă; şi nu trece mult timp până îmi spune cineva de la Farmec: bă, vezi că o să primeşti pachet! Foarte bine, zic eu, sper să fie o cremă depilatoare! Dottore epilatore! Domnu’ curier, îi zic curierului, lăsaţi-o la magazinul de cartier; că vin eu şi o iau, mulţumesc, spor, vă rog nu vă daţi demisia azi.

Au trecut două zile în care am uitat complet de pachet. Apoi duminică, venind de la o cumetrie de la Sibiu, zic: hai să mă opresc să-mi iau pişcotul! Şi mă duc la magazin, unde nu era patroana, era ceva angajată.
– Sărumâna, Groparu sunt, o sosit ceva pachet pe numele meu?
– Staţi să văd, zice doamna; şi scoate o geantă din aia neagră de antreprenor de pompe funebre sau chiar de politician.
– Wow, ce fain, zic! O poşetă de bărbaţi! Mulţumesc, Farmec!

Mă duc acasă, deschid poşeta: bilete. Bilete de spectacol de dans. Rumba, cha cha cha. Mă întorc la magazin:
– Sărumâna, nu ăsta e pachetul meu; vă rog să vă uitaţi, nu mai este nimic?
– Nu mai este, zice ea; atâta avem aici.
– Sigur? Sigur-sigur?
– Dară, zice ea.
– Mno, zic.

Plec înapoi, convins că Dosarele X sunt pe bune.

Şi ieri dimineaţa sună telefonul, număr necunoscut.
– Alo?
– Alo! Să veniţi să vă luaţi pachetul!
– Ce pachet?
– Că scrie aici numărul ăsta de telefon, să veniţi să vi-l luaţi, că nu e treaba mea să vi-l aduc acasă!
– Errrr… sunteţi de la magazin?
– Normal!
– Doamnă scumpă, dar am mers ieri la magazin şi vânzătoarea nu mi l-o dat…
– Da’ n-aţi văzut că nu eram eu acolo? Ea de unde să ştie unde am pus eu pachetul?
– Păi…
– Trebuia să-i spuneţi să mă sune! Nu aşa, să plecaţi!
– Ioi, zic. No, scuze.
– Da-da, scuze. Şi să veniţi să vi-l luaţi, că io nu vă cunosc!
– Cum să nu mă cunoaşteţi, doar sunt tăticul Gropărelului!
– Aia io nu am cum să ştiu! Dacă sunt droguri în pachet????? Că scrie Farmec pe el! Şi ăştia nu-s ăia cu drogurile? Să veniţi să vi-l luaţi!

M-am dus, ce să fac. Dar nu m-o lăsat să plec de acolo până nu mi-o explicat pe îndelete, de faţă cu două gospodine care cumpărau vegeta şi o gagică de la ceva promoţie la ţigări, cât de frică îi este ei în ziua de azi de pungi negre pe care scrie Farmec, mai ales dacă conţin tablouri cu Smiley; că de şamponul ăla anti-mătreaţă şi de gelul de păr nu îi este chiar aşa de frică.

photo(9)

(acadeaua am pus-o acolo la dorinţa expresă a Gropărelului, nu încercaţi asta acasă!)

13 lovituri, dă-i și tu!