Good-bye, transhumanţă, welcome, European Union

Sunt multe chestii în mine care s-au schimbat (gen acuma beau şi pălincuţă cu bucurie si nu-mi mai bat nevasta), dar faptul că la rădăcină rămân un cioban de sibian nu prea are cum să se schimbe.

Când eram copil şi chiuleam de la şcoală şi furam din grădinile altora cireşe şi struguri şi de la fete refuzuri (eram expert, aveam nivel peste 9000), nu era iarnă sau toamnă târzie să nu se umple oraşul de tălăngi. Treceau ciobanii din Mărginime cu turmele lor de oi către sau dinspre Vâlcea exact prin cartierul meu, în cea mai deplină durere în spate faţă de autoritate. Care autoritate oricum se făcea că nu vede (“uite, autoritate, ciobanii cum încurcă circulaţia!” “unde?”, răspundea autoritatea, uitîndu-se nedumerită spre cer).

Erau vremuri faine, cu proprietari de turme care îşi construiau prin Tilişca şi Jina şi Rod căsoaie cu 24 de ferestre (atâta am numărat odată la o pagodă din asta în Poiana, chiar în staţia de cursă), care călăreau pe ARO-uri cu icoane pe bord lângă calendare cu femei dezbrăcate, ARO-uri care scuipau fuioare de fum negru ca tăciunele şi în care răcnea la maxim o jiană sau ultimul album al Stanei Izbaşa, Perla Banatului (pe vremea aceea nu existau manele). Şi erau mândri nevoie mare şi spărgeau milioane de lei la strip-tease îmbrăcaţi în pantaloni de stofă şi cămăşi turceşti cu paiete, descheiate peste pieptul păros pe care străluceau lanţuri groase, faraonice, din aur. Beau dintr-o sorbire bere sau băuturi scumpe pe care le luau ca pe o jucărie în pălmi cu degete groase şi râdeau zgomotos, sănătoşi ca piatra şi plini de bani de nu mai ştiau ce să facă cu ei. Vorbeau o românească curată, cu uşoare inflexiuni specifice, şi când râdeau, râdeau cu poftă, pocnindu-şi pălmile inelate cu ghiuluri peste coapse ca nişte tamburine. Acasă la ei făceau nunţi pentru tot satul, se mai băteau între ei până la sânge pentru vreo drăguţă (“cum te cheamă?”, am întrebat-o pe fata aia puţin pistruiată din Jina; “Puiţa mă cheamă!”) şi cînd jucau la horă chiuiau de răsuna valea, învârtind femeile ca pe nişte păpuşi. Când le plecau oile, îşi strîngeau turmele la Poarta Oilor, făceau petrecere mare, le însemnau cu roşu şi porneau cu Dumnezeu în inimă, cu clopul pe ceafă. Când îşi rupea câte unul vreun picior, se băteau doctorii pe pacient, să-i fie bine, pentru că se lăsa mereu cu putina de brânză şi mielul de Paşte şpagă.

Primăvara era coadă în piaţă la telemea, şi aveau un fel de-a te fenta la cântar că nu aveai cum să îi faci. Taică-meu, onor Gropăroiu, şi acuma are oroare să intre în piaţa de brânzeturi, că mărginenii sunt în stare să-ţi smulgă haina de pe tine dacă nu cumperi de la ei. Şmecheri şi inventivi, limbuţi şi iuţi la gesturi, prea iuţi pentru un ardelean, aveau o şcoală de a vinde telemea, caş şi urdă că orice vânzător din bazarul turcesc şi-ar putea face un MBA în Mărginime.

Apoi vremurile s-au schimbat, lâna s-a ieftinit la sub 1 leu/kg, a apărut “telemeaua de Sibiu” făcută la Brăila de moldoveni sau brânza vidată cu gust de aracet scoasă de fabrici de lapte care ştiau cât de mult  înseamnă un ambalaj interesant dublat de un slogan, s-a interzis traversarea oilor pe terenuri care nu le aparţineau, ciobanii au devenit rari şi scumpi, pentru că nu e o meserie uşoară, aşa că transhumanţa şi întreaga lor civilizaţie s-a cam tot dus pe apa micită a Cibinului.

Ultimul an în care am văzut o turmă de oi care traversa Sibiul era ’96, şi normal că toată lumea s-a oprit cu sufletul la gură şi s-a uitat îndelung după acest simbol ancestral al apartenenţei noastre la aceste meleaguri. Din behăiala infinită piperată cu tălăngi şi lătrături de măgari, o voce de copil s-a auzit distinct, ţipător, într-un zbieret de bucurie copleşită de imaginea milenară:
– UITE, MAMĂ, VACILE!!!!!

29 lovituri, dă-i și tu!