Dinte albastru pentru blogger cu sânge albastru

– Muiere! Ni ce-am primit!

Scot din buzunar ce-mi adusese curierul la muncă, de toţi colegii m-or urât instant. Nu toţi, numai cei care or văzut.

– Ce-i aia?
– Un accesoriu pentru ciorba de peşte din seara asta!

Scosesem de cu seară cel mai urât şi negru şi mare cap de somn de Deltă din congelator (dacă e negru, e clar că e mare; că dacă e mic, e alb sau chinez). Trebuia gătit, că deja stătea de prea multă vreme la congelat.

(aici, cu gură de nievastă/soacră/prietenă/iubită/muiere/olteancă)

– Îl bagi în ciorbă? Pe aparat?
– Cum să-l bag în ciorbă? E bluetooth!
– Da?
– Da! Din ăla de îl ţii la ureche ca Robocop şi vorbeşti la el cu prietenii şi le spui că faci zamă de cel mai urât şi negru şi mare cap de somn de Deltă din congelator; pentru că dacă e negru, e clar că e mare! Cu mustăţi ca ale lu’ Charlie Bronson. Ia stai să mă şi laud la câţiva!

Îmi sun nişte prekini până caut pe net reţeta. Dau de o pagină care spune că zama de peşte trebuie să fie acră-acră-acră; deci acră.

Mă apuc de curăţat legumele, şi în timpul ăsta discut cu prekinii la handsfree: salut, bă ce mai faci, uite, io amu fac o zamă de ciorbă de peşte, să vezi ce acră o să fie! Am un cap de somn hidos şi mi-am adus aminte de tine. Bă, vorbesc de pe handsfree, mă auzi bine? Da? Cristal? Mă bucur, bă, deci! Îi ceva jmekerie de handsfree, de la Plantronics, Voyager Pro. Da, mă, e cool, se aude fain. Porneşti handsfree-ul şi îţi zice câte ore mai ai baterie, de exemplu!

Şi discut, şi curăţ la legume, şi discut la handsfree ca o muiere cu maică-sa, şi când termin iau în ambele mâini sticla de un litru de borş (cumpărat de la hipermarşeu) şi o deşert peste cele patru legume (căci, nu-i aşa, numai moldovenii bagă morcovi în ciorba de peşte! Aşa mi-a zis mie Luci). Şi, după un litru de borş, mai discut cu oamenii la handsfree, uit de mine şi mai torn şi nişte oţet.

Într-un moment de respiro, îi dau nievestei să testeze raza de acţiune a dintelui albastru: îmi duce telefonul în sufragerie, eu vorbesc la telefon din bucătărie. E binie, se aude şi de la distanţă. Paraziţi nema.

Gropărelul profită de un moment de neatenţie al nievestei, înşfacă telefonul de pe pat şi începe să-l lingă, îl umple de salivă ca pe un burete, eu mă prind şi recuperez telefonul, continui să discut despre rochii de vară şi tendinţele modei de vara-toamna 2011.

Într-un final, bag şi nişte sare de lămâie. Să fie. Just in case (nu Justin Bieber).

Apoi bag capul de somn în oală. Înainte de asta îi mai fac nişte poze:

(aici avea şuviţă ca Băsescu, da’ i-am refăcut io freza, că nu-i după el!)

(deci mare cam cât un testicul de Gropar)

20 de minute mai târziu, zama e gata. Nievasta face urât când îi spun că vreau să halesc cu bluetooth-ul la ureche. “Dacă mă sună cineva!”, ripostez. Mi se ordonă să-l scot.

Într-un moment de neatenţie de-al ei, nu mă rabd şi-l bag în cealaltă ureche, în urechea pe care nu mi se vede când stau cu ea la masă. Că e din ăla de îţi poţi regla singur urechea.

Aduc zama de peşte.

Bag lingura în zamă şi-mi dau lacrimile de la aburi. E urgie. Acră ca esenţa de soacră. Ca extractul de lămâie. Ca însăşi privirea unui şef când intri în birou cu o oră mai târziu decât trebuia, la braţ cu fiică-sa.

Nievasta gustă şi ea şi pufneşte peste tacâmuri. Zama e imposibil de mâncat!

Nievasta se uită lung la mine:

– În weekend oricum merem la părinţii tăi, aşa-i?
– Da, zic. De ce?
– Le ducem lor ciorba, zice.

Aşa am făcut. Şi lu’ taică-meu i s-a părut delicioasă.

24 lovituri, dă-i și tu!