Delegație la Amsterdam. Partea I: brandul de țară

Mno! După ce am venit de la Zalău, duminică dimineața m-am lăsat purtat de aripile păsării de metal cu nume Lufthanesc și am pornit direct către Schengen.

Înainte de asta, trainerul ne scrie mie și colegei mele:
– Bă, veniți cu laptoape? Să știu!
– Mo! i-am răspuns. Nu sunt sigur dacă facem rost; dar noi, români fiind, cu oareșce reputație, te asigur că dacă nu ne dă firma, apăi furăm, mă, câteva, și tot venim cu ele!

Colega mea englezoaică care și ea venea la training atâta s-o distrat, că mi-o scris un mesaj personal în care mi-o mulțumit pentru că s-o distrat de răspunsul meu de numa’; și m-o asigurat că ea nu crede în porcăriile alea cu românii și bulgarii care vin în UK să fure și să le ia locurile de muncă. Și m-am bucurat că ea așa crede că suntem cuminți și nefurăcioși, că dacă m-ar fi jignit apăi chiar că i-aș fi dat cu jula la calculatorul personal.

Cu inimile pure și curate, sperînd din tot sufletul să nu ne prăbușim ca săracii ăia care circulă cu CFR-ul sau, și mai rău, cu Deutsche Bahn, am reușit să ajungem teferi la Amsterdam. Unde am luat taxiul, ca niște boși ce eram, și am legat o prietenie sinceră cu șoferul de taxi.

Fratele meu, departe mai suntem noi de lumea asta civilizată! Păi șoferul ăla știa engleză mai bine ca 80% din ăia pe care-i văd că-și pun “engleza – cunoștințe avansate” în CV. Frate, accent, vocabular, maniere, ce mai! Păi și mă gândeam la Student taxi din Cluj-Napoca, niște țepari maneliști zoioși, și-mi venea să mă lovesc de portiera mașinii; că cred că de-aia m-am și lovit, când am coborât, de ciudă. Și mi-am mai amintit și de șoferul taxiului care-l dusese pe nașul gropăresc Greuceanu prin Amsterdam, și era în mașină cu un englez, un spaniol și un neamț, și șoferul o vorbit cu fiecare pe limba maică-sii. Acrobat, ce mai!

În fine, am ajuns la hotelul unde, așa cum v-am spus deja, lucra un angajat pe nume Dickson. Acolo ne-am reunit la hotel gașca de trainuiți și am descoperit că onor colega din Anglia avea piciorul între atele, pentru că ea joacă rugby. Și box. Și este și galeză, dacă mă-nțelegeți. Aspră femeie! Aspră (da’ nu ca oșanca mea de acasă, vai și-amar de suflețelul meu).

Așa că am mers toți patru șontâc-șontâc la pizzerie, am halit o pizza, am beut o bere, am discutat despre românii care nu fură niciodată, apoi s-au petrecut următoarele:
1. Am “furat” fără să vreau sosul de roșii al colegului american. Când am descoperit, am râs și am glumit cu românii care fură di tătie.
2. Am plecat din bar cu o poșeta pusă lângă scaunul nostru, pentru că eu credeam că e a colegei care o luase înainte; și proprietara poșetei de la masa alăturată o venit fugind după mine, că de ce fur; și scuze, și explicații, în timp ce toată trattoria se uita la mine ca la un bulgar;
3. Într-o dimineață nu-mi era foame, că mâncasem ca porcul est-european cu o seară înainte (aşa cum veţi vedea în postarea de mâine) și încă eram plin; așa că nu am păpat nimic la hotel, numai mi-am luat de la bufetul olandez vreo trei trigoane, să le ronțăi mai încolo, când m-a izbi foamea. Dar – așa cum am descoperit cu stupoare în fața întregii asistențe – în loc să învelesc croissantele cu șervețel de hârtie de pe masă, le învelisem în șervețelul oficial al hotelului, de pânză, care nu era furabil, și mai avea și ditamai logo-ul pe el, să se vadă că e furat. Și dă-i cu explicațiile, și tăt felu, și jur că n-am vrut să fur, bă olandejilor, ce naiba, că-l duc înapoi în seara asta! Ce dacă mi-am suflat nasul în el, asta-i viața.

Mno. Deci dijaba ești tu ardelean educat, cu grădinița terminată, vorbitor de niște limbi străine și blogger cu 14 de unici pe zi (băi, unici cinstiți, fără șmecherii de SEO!), că tot nu scapi de blestemul sângelui! Nu scapi, nu scapi. Ca să nu mai zic că or zis olandejii că or avut la ei la cooperativă o fată din România.
How was she?
She was… (pauză). She was hard to motivate, or dat-o ei extrem, extrem, da’ extrem de politicos.

Dar, ca să încheiem într-o notă optimistă, cei trei olandezi care ne-au livrat o parte din muzica pentru film aveau ceva concert în 20 ianuarie, în ceva biserică dezafectată, și m-au invitat și pe mine să-i ascult; și concertul a fost mega cu ștaif și m-am simțit ca un privilegiat, mai ales că am avut loc undeva în fund și nu m-a văzut nimeni cum mâncam semințe.

Olandezii mei sunt cei trei solo-iști de la minutul 2:31, ca să zic așa, și unul dintre ei e și dirijor în același cor.

12 lovituri, dă-i și tu!