Delegaţie în perfidul Albion – partea I

Bă, că uitam: am fost în Anglia, în ianuarie 2007, înainte de a mere în Australia. Decolat de la Budapesta pe o furtună cruntă, atunci chiar mi-am zis că asta e, ne-om mai vedea în alte vieți, da’ am scăpat din nou, că trebuia să mă fac de cacao și la Londra. Ceea ce am reușit cu onor, ca de obicei.

Ne-or cazat ăștia pe toți trei (eram cu șefa și colegul) la ceva hotel mai mititel, undeva prin centru. Șefa la parter, noi la subsol, lângă mașinile de spălat rufe. Aveam să constatăm cu colegul cel meseriaș că mașinile alea erau cea mai mică problemă a noastră: intrăm în camere, și numa’ ce aud tot felu’ de bufnituri de la colegu’. No, m-am dus rapid să văd ce sărăcia face ăsta, tot troznea cu tot felul pe jos. Ce’aci măh, ai înnebunit? Futu-le de goange, face el. Abia atunci am văzut că ăsta se războia cu ceva goange locale. Și alea proaste, mai bine mureau decât să se care de acolo.

Să nu mai zic de mine, că am reușit să rup robinetul de la vană, că nu știam să-l deschid, de am ajuns să mă spăl pe cap în chiuvetă – evident, oglinda aia de cristal pe care o ștergeam de zor de urme de șampon cu hârtie igienică ar avea mai multe de zis decât mine.

Un alt problem, în camere nu se fuma. Am ieșit în fața hotelului, alt problem: fumăm, da’ ce sărăcia facem cu chiștioacele? Ăștia nu au tomberoane p’acolo, pe jos nu le puteam arunca din cauză de amendă cruntă… Până la urmă am depistat un fel de curte interioară în spatele hotelului unde era un morman de chiștoace, am zis no, aici îi de noi.

Prima zi de conferință, foarte frumos la conferință, atâta că pe la prânz vin organizatorii că bă, voi sunteți mai mulți decât v-ați anunțat (10 în loc de 3, veniseră și colegii din Anglia, pe tupeu, cum ar veni). Ăia care vreți să haliți ceva aici, la prânz, tre’ să scoateți banu’ gros (mă rog, lira groasă). Și cam cât costă, îndrăznește colegul. Ăia, sec, păi trei zile de conferință, 100 de lire. Pe 3 mese de prânz! Noroc că am văzut cu colegul ce le-o adus la primul prânz: un o roșie crăpată în patru, artistic, ce e drept, cu o feliuță de-aia de brânză pe deasupra și ceva verdeață presărată. Instant am dispărut cu colegul din zonă și până la urmă am găsit un restaurant italian, foarte fain, prin zona lu’ palatu’ lu regina lor. Nu o fost ieftin, da’ măcar am mâncat decent. Degeaba o insistat șefa dup-aia că de fapt roșia aia era numa’ aperitiv, că le-o adus și o pulpă de pui, că tot nu dădea la aritmetică: mănânci din farfurii goale și frumos pictate cu sos pentru 33 de lire pe zi, sau decent cu 10 lire.

După conferință, la întoarcerea spre hotel, ne-o dus un coleg englez, care o ținut el să ne arate ce și cum pe acolo:

Că uite, aici e casa lu’ prințu’ Șarl. Bă, ce să zic, cam ponosită și cam în centru, io nu aș sta acolo, prea mult trafic. Și tot nu înțeleg ce e moda aia cu casele alea așa gri – abia în Torquai, unde e English Riviera, am văzut și case decente.

Că uite, acolo e un club unde plătesc io 500 de lire pe lună (paunz, cum zice văru-mio). Păi de ce, întreb io, prost. Păi că e în centru, lângă casa lu’ prințu’. Nu bă, de ce plătești 500 de lire pe lună (mai fusesem la un club de-ăsta în Germania, prin 2003)? El, senin, păi mă întâlnesc acolo cu alți club members, care îs tot felul de oameni de afaceri și de-ăia șmecheri. Bun-bun, și ce faceți? La care omul, genial, păi putem să stăm să bem toată noaptea. N-am mai zis nimica… și da, bă, știu de ce se adună ăia p’acolo, pun și ei țara la cale.

Că uite, palatu’ lu’ regina! Mă uit și ce să vezi, o mare imensă de oameni la poartă. No, da’ ce fac ăia acolo? Io, și sincer vă spun, am crezut că îs ceva de-ăia de nu au de mâncare și le dă regina câte o masă caldă. Păi că stau acolo, poate o văd pe regină. Am înlemnit: cum adică? La care imi explică colegul din Anglia că știi, pe palat e un drapel. Dacă drapelul nu e coborât, înseamnă că regina e acasă. Și de-aia stau oamenii, că poate o văd pe regină. Atunci mi-am etalat și io mostra de inteligență: helău, da’ fomeia aia bate suta de ani, unde să fie, dacă nu acasă? Și sincer, de ce să vreau să stau s-o văd cum merge la baie? Chiar și azi cred ca întrebările mele îs legitime, da’ pot să vă zic că ăștia de îs englezi se atacă de numa’ la întrebări de-astea. Îs foarte mândri de regina lor. Mândri da, da’ un minim respect pentru viața privată a reginei nu prea arată.

No, ca să fie totul în regulă, câteva mici probleme pe la ingliși, pe lângă prezența mea – în primul și în primul rând, nu știu câtă lume știe, da’ fix or fost atentate la metrou și în 2007, la Londra (v-am mai zis, pe unde mă duc io, se lasă cu dezastre și calamități). Mai grav, un lucru foarte greu de crezut pentru luna ianuarie, s-o anunțat ceva ninsoare pe la ei. Mă uitam la televizor pe temele astea și mă crăcănam de râs: atentatori proști grămadă, din nu știu câte atentate n-o reușit nici unul, iar ăia cu ninsoarea lor anunțau că supraveghează ca toatele să fie în regulă. Chiar râdeam cu colegul la țigară, vă vine să credeți sau nu, supravegheau șinele de la metrou din elicopter. Noaptea. Cum draci vezi tu din elicopter dacă e zăpadă pe șine, mai ales noaptea, aia nu mă prind.

Și ca să încheiem apoteotic ziua aia, după ce am venit de la cină, am stat cu colegul la o țigară fix în fața hotelului, așa, de-al dracului și ce să vezi, veneau niște prunci la vreo 14-15 ani. Atâta că nu veneau pe drum, ca oamenii normali, ci pe mașinile parcate. Da, efectiv umblau pe mașini. Fără să le zică nimeni ceva. În schimb io, dacă aruncam un chiștoc pe jos, scoteam instant 40j’ de milioane din buzunar (cam la 800 de lire era amenda). Atunci o cedat și colegul psihic și s-o apucat de înjurat și drăcuit la ingliși, cât îs de oligofreni. Și io la fel. Și o venit șefa, bă, dacă nu vă potoliți vă trimit acasă pe amândoi. L-am luat pe ăsta de mână și am început să merem liniștiți pe stradă. Unde mereți, zbiară șefa după noi (ăia care o cunosc pe fată știu cât era de frumoasă și de elegantă, n-ar fi supărat o muscă). La care colegul, genial, păi în partea aia e aeroportul, nu? Cu chiu, cu vai, am mai rămas două zile, cât mai era de stat.

A doua zi dimineața era zăpadă. Și tot traficul blocat. Deci taxi din părți. Ne-am plimbat cam o oră și ceva să găsim o gură de metrou, care era la 100 de metri de hotel, de altfel, dar o lăsasem pe o colegă din Africa de Sud să ne ghideze. Sfatul meu: niciodată să nu lăsați un dislexic care nu deosebește stânga de dreapta să vă îndrume. Noi am insistat și nu ne-o ieșit. Pe lângă că abia am nimerit metroul, pe când să ieșim, s-o apucat colega aia din Africa de Sud de zbierat la noi, în panic mode, mi-am pierdut biletul, ce ma faaaac? Ce să se facă, meseriașul ăsta de coleg al meu i-o dat ei biletul lui, iar el efectiv s-o strecurat cu un nenea de-ăla de avea ceva abonament, mai că nu l-o luat în brațe.

Data viitoare o să vă zic cum am fost noi la Eat Fresh, ceva trăznaie pe lângă New Scotland Yard, precum și fenomenalele întâlniri cu văru-meu de stătea în Londra pe vremea aia.

Și multe altele.

Guest post de Nârţoagă zis Pârţoagă, care sesemnează Koy Rosh.

11 lovituri, dă-i și tu!