Delegaţie în America – Frumoasa Adormită la final

Doarme. Și vreau să mă cheme Costeluș.

Dacă vinerea o trebuit să stau două ore jumate pe bancheta din spate într-un BMW de-ăla coupe, sau cum îi zice, într-o poziție cel puțin fistichie (se numește poziția girafa cu gâtul în zig-zag), sâmbătă s-o îndurat patronul firmei de ne-am dus la Charlotte, de unde luam avionul spre casă, în family car-ul lor, adică ditai măgăoaia, cât un autobuz școlar de la noi. Ceva mai arătoasă, e drept. Io și acuma îs convins că am comis io ceva, de m-o pedepsit patronul fermei să mă dau două ore jumate cu BMW-ul ăla într-o poziție vai mama mea.

Am ajuns noi în localitatea Charlotte, io inteligent ca de obicei, se vede că e capitală de județ. Apăi chiar nu e capitala lu’ Carolina de Nord, dar e cel mai mare și mai arătos, zice patronul. Și pentru că ne-o promis, am ajuns cu o oră și ceva mărunțiș mai devreme, ca să ne dăm pe ștrase, prin centru. Și eventual papa. Pentru că io insistam cu fripturile de vaci decedate, or zis patronul cu șeful ăsta mic din Românica no gata, mai mâncăm și altceva, n-o tot lălăim cu friptane. Ajunge, că începe să-ți placă și dup-aia te obișnuiești cu traiul bun și trebe să meri acasă.

Până la urmă am convenit că merem să mâncăm ceva tacos de-ăla, sau cum îi zice, mai ales că era suficient de departe să mai și vedem una-alta.

Cu scuzele de rigoare, nu am foarte multe poze, am făcut poze la ce mi-o atras atenția. Ca de exemplu:

Ceasul ăla, deși arată vechi de numa’, e pus prin 1998, în onoarea nu știu cărui consilier local. Așa or înțeles ei anumite chestii: unii își fac treaba bine, alții își arată recunoștința punând tot felul de chestii de-astea prin oraș. Ce m-o mirat foarte tare, n-am văzut nici un rahat de porumbel pe nicăieri. Porumbei erau, am văzut doi sau trei, da’ cred că erau intelectuali finuți, nu ca ăștia ai noștri, de se cacă pe toți marii voievozi. Că tot vorbeam de chestii faine:

În intersecția asta erau patru statui, care se uitau așa, ca proastele, în sus, la bloacele alea mari. Am văzut chestii de-astea și prin Australia, mie mi se par niște chestii geniale. Chiar aș vrea să văd și pe la noi porumbei de tablă în copaci, care noaptea erau luminați și arătau senzațional (ziua nu, erau niște table urâte de numa’), aș vrea să văd niște statui care se uită și ele în zare cum trece lebedele care dispare, etc. Asta în ideea în care la noi la Koloșvar or tăiat retardații toți copacii din centru și or pus niște dale de beton, plus ceva băncuțe în plin soare. Să te hodini pe ele acuma, la 40 de grade plus ceva mărunțiș.

Și mostra de modernitate:

Cred că era singura mașină electrică din tot orașul, da’ deja au prize de-alea să poți să îți încarci mașina (ce ciudat sună, mi-am pus mașina la încărcat). No, ca la americani, dacă ai nevoie de 3 metri de cablu, noi punem 10, să fie, poate trebe.

Sincer, voi v-ați lăsa mașina la încărcat așa, ca ranga, prin oraș? Io sincer, nu, mai ales că e cam plin de interlopi peste tot. Eeeei, dar ce face interlopii pe la ei?

Bă, voi vedeți? Negri care joacă șah! Ați văzut vreodată în viața voastră așa ceva pe la noi? Sincer acuma! Aveau până și timer de-ăla, de parcă jucau Karpov și Kasparov. Cu alte cuvinte, negrii ăstora îs niște intelectuali finuți, care joacă șah într-o pauză de lectură. Adevărații infractori îs albii, care până și la vârste înaintate joacă jocuri de noroc și urmăresc doar chestiile mercantile.

Ne-am înțeles, da? Aici e o mare deosebire între noi și ei: la noi în parc cel puțin, moșii îs albi și joacă șah, iar negrii îs tineri și joacă pocher și barbut.

Ar fi multe de zis, mai am o grămăjoară mică de poze, șeful mic din România cred că mai are o mie, am putea să mai scriem multe, dar mi s-o făcut dor de casă și de ai mei. Până și Lufthansa mi se părea ok, numa’ să ajung să-mi văz pruncii și nevasta. În aeroport, drăcia dracului, toți americanii de la poarta de îmbarcare (așa ne-am dat seama care îs americani și care nu) erau cu pungi de mâncare în brațe. Care o pizza, care ceva pită, ce și-or cumpărat și ei de la duty-free (chiar bă, și-o luat șeful mic un parfum de la duty-free, n-or vrut să i-l dea în mână, nu că vi-l aducem noi la avion. L-or adus). În fine, nu mi-am explicat io faza cu mâncarea decât după ce am povestit cu o altă colegă de o fost în America, numa’ că ea o venit cu US Airways.

Când ne-or adus ăștia mâncarea, am înlemnit. Am zis că să fac poză, ca să vă dați și voi seama despre ce povestim la capitolul reduceri de costuri:

Bă, voi vedeți? O jumate de căpșună! Am râs cred, o jumate de oră, minim. Și nu era căpșună de-aia de neam prost, la un kil bucata, era chiar mai mică decât alea de la noi de pe piață. Și era tăiată în două, io aveam jumate de căpșună! Vă las pe voi să apreciați dimensiunile pentru prăjitură, care e cât jumatea de căpșună, pituța aia mică, de era cât o căpșună întreagă. Și restul de pe tavă. Io și acuma cred că e mult mai scump procesul de tăiere a căpșunilor în două decât să lași dracului o căpșună întreagă pe tavă.

Un om drag mie, care tocmai ce o venit și el acu’ 4 zile pe aceeași rută, o pus punctul pe i: bă, au bere gratis, măcar atâta.

Colega care o venit cu US Airways se uita cu ciudă la noi, bă, voi ați venit ca boierii, ăștia de pe cursa noastră nu ne-or dat nici măcar căști, să ascultăm ceva muzică, ce să mai zicem de altele. Ahaa, de-aia îs toți americanii la poarte de îmbarcare cu haleală, la ei se dă cam spre deloc pe avion!

Și m-o lovit brusc: Lufthansa, te iubesc, te rog măcar berea să nu ne-o iei!

Închei zicându-vă că încă doarme. Și vreau să mă cheme Kostelush.

Dacă începeam minunata epopee zicându-vă că am citit o carte meseriașă, unde un nenea zicea că el vede America exact ca pe frumoasa adormită, așteptând ca cineva să o trezească, la fel am găsit-o și eu, dormind. Să nu mă judecați greșit, este o țară fenomenală, tânără și plină de sevă, numai bună să o iubești și s-o trezești. Dar eu nu am reușit. Mi-e mi-a lipsit seva de acasă, mi-am dat seama că iubesc Clujul ăla nenorocit și plin de praf. Vibrează altfel; a, da, nevasta e încă în concediu, îs mult mai multe gagici super mișto pe stradă. Na, am zis-o.

Dacă aș fi locuit în Cucuieții din Deal, probabil că m-aș fi iubit cu America aia forever, dacă aș fi putut. Din păcate (și da, e din păcate, recunosc) locuiesc în Cluj care, repet, are un ritm și o vibrație pe care nu le-am găsit în America. E șleahta asta de tineri care vibrează de energie și entuziasm. Și cărora nu le e rușine că sunt energici și plini de entuziasm și nu se sfiesc să o arate. Ca să mă înțelegeți mai bine, America aia e frumoasa adormită care așteaptă să vie un prinț (alb, dacă se poate – el, prințul, nu calul) să o sărute și să o trezească. Cluj (cât e, e și ăsta o parte de România) este cea mai frumoasă femeie, știi clar că vrei să trăiești cu ea pe vecie, știi clar că ceva mai bun nu este în univers, atâta că cea mai frumoasă femeie e și cea mai isterică, tre’ să îi troznești două palme să-și revină, ca să poți trăi cu ea. Dacă America e energia latentă, care încă doarme, în democrațiile tinere urlă energia aia pe străzi. Asta îmi place mie acasă și nu am găsit acolo: doza asta de nebunie.

Precum vă dați seama, eu sunt ușor oligofren, mă leg de niște chestii total aiurea. Ca de exemplu, că nu mă cheamă Kostelush. Pentru că mă cheamă Călin, mi-am auzit numele stâlcit în cele mai ciudate moduri. Și lumea se străduia să mi-l pronunțe corect, măcar de politețe, ca să mă simt cât mai bine acolo. Dacă m-ar fi chemat Kostelush, sunt convins că aș fi arătat că mă cheamă așa, ăia îmi pronunțau numele corect și îi durea la banană de mine: A, pe ăla îl cheamă Kostelush, ceva luzăr din Roumania. Așa, mă purtau de la un birou la altul, ca să râdă unul de altul cum îmi pronunță numele.

Ajuns acasă, am fost luat în primire de prunci. Dragoste mare, dor mult, atâta că de la aeroport până la mașină (săru’ mâna încă o dată văru, de ajutor) m-o înnebunit aia mică: taaaaatiiiii, am aici o cutiuță magică învizibilă în care am un diamant magic invizibil. Mi-ai adus rochiță cu prințese? Ți-am adus. Taaaatiiii, atunci îți dau ție cutiuța magică invizibilă. Taaaatiiii, da’ am aici un desen magic invizibil, l-am făcut pentru tineeee. Taaaaatiiii, da’ să știi că acasă… nu mai continui, în timp ce îmi puneam geanta în portbagaj, îi zic nevestei: ok, io îs pregătit să mă duc înapoi.

Mi se făcuse brusc dor de ailaltă frumoasă care încă mai doarme. Măcar era liniște.

16 lovituri, dă-i și tu!