De ce nu se mai face cărăuşie în Apuseni

Pe vremuri, îndeobşte toamna, moţii din Apuseni se organizau în caravane de căruţe ca să meargă la oraş să-şi vândă trufele şi lemnul de prin pădurile lor strămoşeşti.

Aşa că se strângeau în caravane de care: porneau câte 10-12 atelaje către Turda sau Aiud sau orice oraş sau sat cât de cât mai răsărit, unde se târguiau la centimă pentru marfa lor. Apoi, de banii aceia îşi cumpărau cele trebuincioase vieţii în satele lor risipite şi răsfirate pe coame muntoase (mai ales topoare de intimidat muierea).

Aveau de parcurs vreo 80 de km; şi cu carul tras de boi asta părea o veşnicie, că dura vreo două-trei zile de mers la pas.

Pentru că pe vremea aceea nu puteau asculta la căşti cu bluetooth KissFM, şi nici nu aveau smartphone-uri să se dea pe Facebook şi să citească bloguri, oamenii se veseleau altcumva: fiecare avea cu sine o preacinstită glăjuţă cu palincă. Din care pupau consecvenţi toată dimineaţa, apoi la ora 10-12, apoi la amiazi şi la orele 14 şi 15 şi 16, apoi după amiază şi până seara; iar la căderea întunericului se stabileau într-o tabără şi terminau glăjuţa. Şi a doua zi se trezeau dis-de-dimineaţă şi iarăşi porneau cătinel, la pasul boului sau lipiţanului, mai îndemnînd dobitocul, mai făcînd câte un banc, mai pupînd din nou bunătatea distilată din mere, pere, prune sau oarece.

După ce ajungeau la orăşenii bicisnici, îşi vindeau marfa şi îşi umpleau carele cu cele trebuincioase; apoi porneau înapoi. Normal, continuînd să pupe necontenit buzele sticlelor din zori de ziuă până-n seară.

Şi treaba asta o repetau de 3-4-5-6 ori pe toamnă.

Şi tradiţia asta a durat sute şi sute de ani, şi a crescut şi s-a dezvoltat. Apoi, din nefericire, a pierit pentru că nu mai era profitabil: moţii aveau pur şi simplu consumul prea mare.

PS: Tocmai am fost peste weekend la o pensiune bestială din Apuseni cu o gaşcă de bloggeri, şi m-am simţit mai relaxat ca un sfincter de incontinent, şi am să vă spun tot-tot-tot zilele care urmează!

16 lovituri, dă-i și tu!