De ce a plecat Bechtel din Romania

Nu, Bechtel n-a plecat din patrie pentru c-a intrat Băsescu-n ei, le-a luat sanvişul şi i-a pus să-i facă tema la matematică! Aia-i propagandă nazistă.

Ionuţ din Floreşti (îl ştiţi; stă în Floreşti) lucra la ei într-o vreme, inginerea şosele. Mai ridica un pod de piatră în timp ce cânta “Podul de piatră”, mai construia o rigolă în timp ce cânta “Rigoletto” – chestii inginereşti.

La un moment dat, primeşte un transport special de bocanci speciali de construit şosele. Americanii sunt nebuni cu teroriştii, drepturile animalelor şi protecţia muncii, şi ordinul de sus era ca fiecare muncitor să poarte încălţări corespunzătoare, altfel i se va instaura democraţia la el în cartea de muncă. Aşa că Ionuţ din Floreşti s-a asigurat personal că toţi oamenii din subordinea lui poartă şoşoni regulamentari, să nu rămână infirmi dacă le pică damigeana de trozneală peste labe.

După vreo lună, vine un muncitor la el:
– Dom’ şef, vă rog frumos, nu îmi schimbaţi bocancii?
– Da’ ce-ai păţit cu ei?
– Apăi nimic! S-or rupt! Singuri!
– Ţine aici un bon, mergi la magazie şi ia-ţi o pereche nouă; altfel ţi se va instaura democraţia în cartea de muncă!

A doua zi, muncitorul care primise mocasinii noi vine la muncă încălţat cu bocancii rupţi de mai înainte.
– Bă! Nu ţi-am dat bocanci noi?
– Ba da! Da’ mă gândeam că dacă oricum e noroi afară, e păcat să-i stric pe ăia noi… aşa că azi, numai azi, am venit cu ăştia vechi!
– Hmmm, cugetă Ionuţ din Floreşti.

După o lună, muncitorul vine iară:
– Dom’ şef, vă rog frumos, nu îmi schimbaţi bocancii?
– Da’ ce-ai păţit cu ei?
– Apăi nimic! S-or rupt! Singuri!
– Mă, ăştia nu sunt bocancii de data trecută?
– Nu, să trăiţi! Io nu fac din astea!
– Mă, sigur?
– Jur pe… excavatorul meu! Pe cupa lui şi pe schimbătorul de viteze, mă jur pe Raed  Arafat!
– Hmmm! Ţine aici un bon, mergi la magazie şi ia-ţi o pereche nouă, că dacă te prind americanii îţi vor instaura democraţia în cartea de muncă.

Mai trece ceva vreme. Iară vine.

După ceva vreme, iară vine.

După oarece vreme, muncitorul îl întreabă:
– Dom’ şăf, când mereţi azi acasă… nu mă puteţi lăsa la mine în sat?
– Ba da, zice dom’ şăf. Ba da, că nu fac un ocol mare.

Pleacă la drum, discută şi vorbesc. Ajung în satul cu pricina (ceva Apahida sau Săvădisla) şi, când ajung în faţa casei muncitorului, ăsta îi spune:
– Am ajuns, dom’ şăf, mulţumesc! Ne vedem mâine!

Şi coboară din maşină şi se îndreaptă către o bancă unde era nişte lume aşezată la bârfa de seară – ca la ţară, în Apahida şi Săvădisla.

Lumea era foarte pestriţă: oameni şi femei, copii.

Ionuţ din Floreşti se uită la ei cu foarte luare aminte, şi face faţa aia cu ochii cât farfuriile!

Tot, deci tot satul – oameni şi femei, copii, văcar, profesor, primar, popă, doctor, beţivul satului, crâjmar, veterinar, clopotar, gropar, şeful cimitirului, secretara de la primărie, baba vrăjitoare – deci întreg satul purta bocanci de la Bechtel.

35 lovituri, dă-i și tu!