Cronică de film de TIFF: Ornitologul

Din pricina ploii, azi n-am mai ajuns la evenimentul Staropramen despre Food and Film (and Beer, aș adăuga eu), dar am ajuns la Ornitologul cu bunul meu prieten Vasile Manu: un film cu peisaje incredibile, Portugalia, păsări (berze, acvile, cufundaci, buhe, cred că am văzut și ceva egretă pe-acolo), două hotties chinezoaice pierdute în pustiu și care dau de ornitolog, și el rătăcit, ce poate merge prost?

Păi, totul.

Filmul ăsta a luat nominalizări la cel puțin trei festivaluri care mie mi-au zis pas, deci bravo: Lucarno, Toronto (apropos, și Toronto este TIFF, ca și Tokyo Film Festival, de altfel), Rotterdam. Dar, după ce și Autoportretul unei fete cuminți a luat ceva nominalizare la Rotterdam, m-am liniștit ca prin minune cu filmele astea premiate și nominalizate.

Așadar: în afara peisajelor, filmul Ornitologul nu surprinde decât prin efortul regizorului de a te buimăci cât mai tare, dar și cât mai fără de rost. Pentru că are puterea de a o face, și atunci o face ca un copil: știm ce au făcut eschimoșii când au primit praful de pușcă, nu?

Poți scoate simbolismul dintr-o mie de scene, dar pe bune că parcă m-am săturat să o fac la filme, pentru că erau prea direct în fața ta, nu te lăsau să le ghicești sau să le intuiești mai deloc, nu sunt anunțate de nici o scenă, ce mai! Ca un sex fără cucerire: lasă-ne.

Tempo-ul filmului? Lălăit.

Conflictele din film? Neconvingătoare.

Scenariul? Păi, nici o replică memorabilă.

Alceva? Doar o scenă homo pe malurile canionului (nu vă temeți, i-am acoperit ochii lui Vasile!) dintre doi bărbați așa de frumoși, că, în timp ce bărbații probabil se uitau în plan secund la apa aia azurie și se gândeau dacă-n fluviul ăla cresc crapii la fel de mari ca pe Ebru, fetele nici măcar nu or mai îndrăznit să mai respire-n sală!

Care scenă gay așa de tare l-a oripilat pe un membru al Coaliției pentru Familie, aflat la fața locului, că nu s-a putut abține să nu ne spună, la Q&A, că ”să fii gay nu este natural!” printre scuipaturi de indignare, dar clujenii au fost, ca de obicei, chill.

Clujenii, în general, sunt chill.

Partea cea mai tristă? Păi, când unul din actorii din film ne-a spus că, la doi ani după încheierea finalizarea montajului, încă nu au fost plătiți.

Am avut un déjà vu, mă iertați.

Mâine vreau musai să merg la Samsung VR (cinema cu realitate virtuală) și-om mai vedea noi la ce film!

11 lovituri, dă-i și tu!