Controlori de autobuz versus mămică

Sau crocodili versus leoaică.

În fauna junglei urbane, rar poţi găsi o o specie mai detestată, urâtă şi înjurată ca şi controlorii de bilete sau, după denumirea ştiinţifică, boactării. Îmbrăcaţi în geci negre, indiferent de anotimp, îşi suie fizicul de camionagiu aruncând priviri furişate la pasageri, eventual îşi compostează biletele ca să adoarmă neliniştea celor din jur, şi imediat ce autobuzul se urneşte din staţie, îşi împlântă ecusoanele în burtă, mândri nevoie mare, de parcă lucrează la acceleratorul de particule de la Cern. Ferească Dumnezău să te prindă fără bilet, că te coboară din mijlocul de transport în comun şi apoi încep să te facă să te simţi mizerabil – dar numai dacă nu eşti şi tu malac, că atunci nu au chef.

***

O doamnă colegă mămică are doi băieţi, iar cel mai mititel, de 8 ani, s-a procopsit cu o frumuseţe de toxinfecţie alimentară, de toată noaptea numai o vomitat cu poftă componente din mâncarea de peste zi. Toată noaptea; iar a doua zi, dis-de-dimineaţă, mămica l-a luat degrabă să meargă la spităluţ, să-l examineze nenea doctoru’.

Pe lângă faptul că se simţea ca Mircea Geoană în noaptea în care a pierdut alegerile, micuţul mai avea un bai: nu putea merge pe maşină fără să i se facă rău. Aşa că mămica nu a avut de ales şi l-a îmbarcat în troleu, chiar dacă exista riscul ca pruncul să vomite peste toţi oamenii muncii – şi mai ales peste şofer, care merita un tratament special. Pentru a evita asemenea exprimări regurgitante, mămica s-a înarmat cu vreo 16 pungi colectoare – să fie, maică.

La spital, ca de obicei – i-or dat nişte hapuri şi un şut în pempărs, că e OK, are doar nevoie de repaus. Şi mămica s-a suit înapoi cu copilul galben ca o coală A4 să meargă înapoi acasă, în frumosul Mănăştur. În timp ce naviga în troleu, tot încerca să sune la cooperativă, să le spună că întârzie; dar nimeni nu avea chef să răspundă, că era luni dimineaţa.

Şi, în timp ce mămica era stresată, după o noapte nedormită, cu un prunc livid şi un telefon la care nu răspunde nimeni, apar ei, puşcaşii marini ai biletelor, lorzii abonamentelor, voievozii troleelor. Care încep să ia la purecat publicul călător, până ajung la mămică.
– Biletele sau abonamentele la control, zice boactărul.
– Poftiţi, zice mămica, după ce s-a scobit în poşeta ei cu 16 pungi de vomitat, unele nefolosite.
– Şi băiatul?
– Băiatul nu are, zice mămica.
– Câţi ani are?

Aici, mămica ar fi putut să mintă, chiar dacă era pentru o cauză nobilă; dar, ca să nu o bată Doamne-Doamne, a spus cinstit:
– 8 ani.
– Atunci trebuie să aibă bilet sau abonament, zice controlorul.
– Dom’ne, nu are; că am încercat să-i fac, şi din cauza unei caşaloate de la biroul de abonamente nu i-am mai făcut.

Colega mersese odată să-i facă abonament, dar caşaloata îi spusese că îi trebuie carnetul de elev. A revenit cu carnetul de elev (pe care-l păstra învăţătoarea, că ăştia mici pierd carnetele, ceva de speriat), dar caşaloata refuzase, din nou, după ce stătuseră la o coadă cât Someşu’: carnetul nu era vizat, ştampilat şi semnat. Degeaba a încercat mămica să-i explice că nu e vina ei, că nu are nici o intenţie să fure statul român şi regia autonomă de transport, pruncul e acolo, în faţa ei, e copilul ei – caşaloata nu a vrut să înţeleagă limbajul articulat, şi gata, că ea nu înţelege decât baleneză: carnetul trebuie vizat, semnat şi ştampilat.
– Carnetul trebuie vizat, semnat şi ştampilat, spune controlorul.
– Dom’ne, venim de la spital, nu am dormit toată noaptea, ăsta micu’ – uită-te la el! – vomită încontinuu de 14 ore; m-am grăbit să fug cu el când am văzut troleu’ în staţie, trebuie să ajung la serviciu, nu am avut vreme să aştept următorul.
– Copilul trebuie să aibă bilet sau abonament.
– Dom’ne, nu are!

Controlorul se îndepărtează – în acel moment, tot troleibuzul se uita la colegă ca la un palmier în Groenlanda – cu empatie, simpatie şi (pensionarii) cu discopatie. Boactărul merge până în fund şi revine cu colegul lui: doi malaci ameninţători cu moace de gropari ucraineni.
– Arată-ne biletul sau abonamentul pentru copil (deja crocodilii o luau la per tu).
– Dom’ne, nu înţelegi că nu am? Că e bolnav? Că nu am apucat să cumpărăm de dimineaţă? Că toată noaptea o vomitat?
– Copilul trebuie să aibă bilet sau abonament.
– Ştiu, da’ nu are… am zis deja… caşaloata… carnetu’…
– Să cobori la prima staţie, zic crocodilii.

În momentul acela, mămica a simţit ce simte un Toro Bravo furios, din comuna Pamplona, España.

Tu cui zici să coboare, măi cărăbuş?

– UNDE SĂ COBOR???? TU NU VEZI CE BOLNAV E ĂSTA MICU’? NU VEZI CĂ ABIA SE MAI ŢINE PE SCAUN??? DA’ NU VĂ ESTE RUŞINE, MĂI?????
– Coboară la prima staţie!

Vociferau şi se aplecau ameninţător, doi crocodili pe o mămică. Dar nu ştiau cu cine au de-a face!
– Auzi! Ştii ceva? Io am abonament, io nu cobor nicăieri. Dacă vrei să-l cobori tu pe ăsta micu, n-ai decât. Uite aici, îţi dau şi punga de vomitat, să ai cu tine, să nu te împroaşte cu zămuri din burtică.

Şi scoate mămica punga, în timp ce tot troleul se uita la ei ca la un dialog Vadim-Oana Zăvoranu-mama Oanei Zăvoranu-Moculeasca.

Şi boactării rămân blocaţi; pentru că, pentru controlori, un singur lucru pe lumea asta este mai rău decât un călător cu bilet, şi anume un copil fără bilet care vomită de 14 ore.

Şi, în tăcerea mormântală care se lăsase odată cu sosirea în staţie a troleului, boactării au coborât, învinşi şi umiliţi, cu codiţa între picioare, tăcuţi ca o conservă de şprot. Şi când au pus piciorul pe asfalt, le-a mai venit inima la loc, şi troleul a auzit cum ziceau în gura mare, să audă şi mămica – “ASTA-I NEBUNĂ”, sintagmă urmată de nişte înjurături cât se poate de căprăreşti; după care s-au grăbit să elibereze gazonu’.

Sursele mele îmi confirmă că nimeni din troleu nu a mai avut apoi curaj să se mai uite la mămică.

30 lovituri, dă-i și tu!