Cel mai brutal refuz la dans

Am ochit-o de cum a intrat în sală: era o frumuseţe de copilă înaltă, anemică, cu care pubertatea fusese foarte blândă: doar patru coşuri, din care unul pe patul de moarte. Avea părul şaten – miroasea bine, a lapte UHT – fără sclipiciuri şi şuviţe à la Michael Jackson (erau, totuşi, anii ’90). Pe faţă purta un nas simpatic şi o pereche de ochi blânzi – o frumuseţe de căprioară, uşor maternă. Era îmbrăcată decent, dacă ar fi fost vreo dominatoare mi-ar fi strivit orice imbold. Asta-i din aia fricoasă, mi-am zis; pe asta o fac din priviri.

Eu – mândru nevoie mare că tocmai mă bărbierisem a treia oară în viaţa mea pentru nunta acelui văr. Înainte de aperitivele cu vinete şi slănină, am ţintuit-o galeş cu privirea mea aprigă, în timp ce sorbeam languros nişte sifon dintr-un pai ca pe Martini.

Cu paiul sorbeam.

Apoi, după ce un bărbos a zis “Tatăl nostru”, nuntaşii au tăbărât pe aperitive şi eu am mai băut vreo două sifoane.

Apoi m-a scăpat la baie.

Apoi, în acordurile unui vals şleampăt anunţat de DJ-ul îmbrăcat într-un tricou pe care se vedea transpiraţia la subraţ, mirele şi mireasa au pornit la dans. În aplauzele mulţimii care parcă ne erau dedicate m-am uitat la ea şi i-am tras cu ochiul adânc, plin de semnificaţii evidente până şi pentru un nevăzător. Apoi i-am zâmbit. Nici măcar nu a mai avut tăria de caracter să reacţioneze cumva, aşa de spartă era.

După vals, în ciuda insistenţelor DJ-ului asudat, lumea nu s-a mobilizat să danseze, preferînd să stea la masă, să halească alune şi covrigei şi să se plângă că berea nu e rece. Aşa că mirii s-au îndreptat către masa lor, înfrânţi, şi toată petrecerea a început să alunece iremediabil către hibernare.

Situaţia era disperată şi cerea o soluţie rapid şi decisiv. Era nevoie disperată de cineva care să răspândescă voie bună ca o ţâşnitoare de apă; şi singurul mod în care se putea face aşa ceva era prin maigia dansului. Şi singurii care puteau face ceva în privinţa asta erau Captain America, Mihai Petre şi eu. Acuma, Captain America era ocupat cu fasciştii şi naziştii; Mihai Petre îşi tundea mustăcioara pe undeva pe sub nas, iar eu… eu nu am mai avut de ales. Aşa că m-am ridicat cu tupeu, m-am încheiat la veston şi m-am înzestrat cu zâmbetul lui Danny Wood de la New Kids on the Block…

DannyWbyIsaNL
Idealul meu de frumuseţe de pe vremea aceea. Hei, măcar nu era Justin Bieber! (sursa)

…şi m-am îndreptat către masa ei. Nu am avut curaj să iau o margaretă de pe masă şi să o atac cu floarea în dinţi; mi-am zis că-s eu suficientă floare, nu-mi trebuie altele.

Când m-o văzut că vin rânjind în direcţia ei, era să leşine. Taică-su se juca nervos cu cuţitul de friptură (vorba aia, nu armele omoară oameni; ci tăticii fetelor frumoase omoară oameni!) şi scuipa lavă prin irişi, ca Popocatepetl; maică-sa încremenise cu mâna la gură, ca o icoană; iar eu am rămas bulverasat preţ de-o secundă: frumoasa mea, în noaptea asta, mai avea o soră. Geamănă. Îmbrăcată identic.

În momentul acela, cam toţi nuntaşii mă priveau sideraţi, că erau curioşi. Nu mai era chip să dau înapoi, mai ales că şi Gropăroiu şi Gropăroaia – iluştrii, dar şi siniştrii mei părinţi – erau cu ochii pe mine, şi nu puteam face familia de râs de faţă cu alte familii. Aşa că am recitat rapid, în minte, un “din oceanul Pacific a ieşit un peşte mic” – apoi am mai refăcut de vreo două ori numărătoarea, că-mi ieşea tot aia din cealaltă parte a mesei – şi m-am aplecat deasupra ei ca un chelner japonez, că puţin a lipsit să nu-i dau un cap în gură:
– Dansezi?
– Nu, zice ea.

Era speriată şi gâfâia.
– Hai, te rog.
– Nu.
– Te rog eu frumos.
– Nu.
– De ce?
– Nu pot.
– De ce nu poţi?
– Sunt baptistă.

12 lovituri, dă-i și tu!