Ce se mai fura prin Romania

Nievastă-mea zice: bă! Vezi că se fură prin Floreşti şi prin Cluj! Şi tu tră’ să ai de grijă de noi!

Tu, io tot am, zic.

Nu aşa! zice ea. Că ştii că ne lăsăm căruciorul în casa scărilor, şi nu se închide bine uşa de la intrare! Şi umblă ţiganii tăi toată ziua pe la gunoaie, şi fură de toate! Inclusiv capacul de la canal l-or furat! Ţâganii ăia ai tăi! zice ea.

No, şi io ce să le fac, zic.

Cum ce să le faci! Să cumperi un lanţ şi un lacăt, să legăm căruciorul în casa scării, să nu ni-l fure oarecine!

Când nevastă-mea ordonă, io execut instantaneu. Aşa că m-am dus la hipermarşéu şi am luat cel mai rahitic şi mai ieftin aka cost-effective lanţ cu lacăt şi am priponit căruciorul de balustradă, ca pe-un mustang; sau ca pe nişte domnişoare în nişte filme cu sex sălbatic (la care mă uitam cândva) nerecomandate minorilor decât dacă vrei să faci din ei Râmaru. Sau Hannibal Lecter.

Au trecut câteva zile.

Nievastă-mea s-o dus cu Gropărelu’ la plimbare, şi fincă ăsta micu’ urla ca din gură de şarpe (tot timpul face aşa în primele secunde de ieşit afară din casă) n-o mai încuiat lacătul, şi o ieşit ţuşti cu pruncul afară, la aer, să crească băiat mare, sănătos şi să aibă cine să ne aducă o cană de apă şi un şut în cur pe scări la bătrâneţe.

Şi, când o revenit, să îi pice lu’ nevastă-mea suzeta din gură, şi mai multe nu: hoţii furaseră lacătul desfăcut. Dar nu şi lanţul, care era acolo.

Nievasta mi-o dat raportul, negreşit, că ea-mi spune totul (îmi spune şi că de ce îmi tot las ciorapii lângă pat, vasele nespălate şi capacul de la budă ridicat). I-am zis: tu muiere… asta e, luăm lacăt nou. Da’ io zic să nu aruncăm cheia de la lacătul furat.

De ce, întreabă ea.

Cum de ce! zic. Păi să zicem că aruncăm cheia de la lacătul furat, şi într-o zi legăm căruciorul de balustradă cu lacătul nou; şi dacă vin hoţii şi ne leagă lanţul de cărucior cu lacătul vechi, aşa, de zeflemea! Atunci ce ne facem?

27 lovituri, dă-i și tu!