Ce prieteni țăcăniți are Cabral. Și despre filmul ”Câini”

Înainte de a vă povesti despre filmul ”Câini”, câștigătorul trofeului ”Transilvania” la TIFF-ul de anul ăsta, doresc să vreau să vă arăt Facebook live-ul pe care l-am comis (cu tot cu bâlbâieli) alături de fiica mea, Cristina Bazavan, de Cismaru și Cabral, și în spatele camerei cu maestrul Cristian ”ISO 90.000” Șuțu, la invitația Raiffeisen Bank. Ca să vă zic concluzia, dacă-l vedeți vreodată pe Cabral că vine vijelios către voi cu ceva aparatură de filmat/înregistrat între lopeți, încercați să nu!

Și acum: filmul Câini. Regizor: Bogdan Mirică (”Umbre” de la HBO), buget: 900.000 EUR, filmat în 25 de zile, despre restul citiți aici.

Synopsis: un tânăr pleacă în satul bunicului pentru a-și recupera jdemiile de hectare moștenite de la un bunic proaspăt răposat. Acolo pică într-o încrengătură specifică orașelor de frontieră în care oamenii fac averi într-o Dobroge/un Bărăgan ca din Zaharia Stancy, departe de zonele cu 4G, Nicușor Dan și cravate asortate.

Nu vă lăsați înșelați de trailer, filmul ăsta o să vă ducă departe. Tempo-ul de melc cu care se desfășoară 90% din acțiune nu este deloc supărător dacă ai apucat să guști un pic din zona de sud-est a țării. Oricât sunt de ardelean adormit, cu 6 Delte la activ tot mă șochează calmul oamenilor de acolo, iar filmul redă fidel picurarea lentă a timpului pe planeta aia infinit de plată și de arsă de soare. Personajele sunt bine trasate și extra covingătoare, Gheorghe Visu (polițistul) face rolul cu care se va consacra definitiv în istoria cinematografică, scenariul e scris la mare artă, cu replici rare și apăsate, și se vede că Bogdan Mirică a avut contact la prima mână cu lumea pe care o zugrăvește pe ecran. Și povestea te poartă fără să-ți ofere satisfacția de a ghici ce urmează să se întâmple, că la final te gândești ce nu am văzut pe ecran de s-a ajuns la întortocheala aia din film? Pentru că aproape nici un personaj nu se comportă așa cum te-ai aștepta, și abia la final încep să se lege lucrurile, dar numai după ce bagi și tu niște speculații care vor face, la final, sarea filmului.

Neverosimil:
– vine gajica omului taman de la București până-n fundul Bărăganului ca să-i facă o surpriză, lasă ea deoparte confortul băii cu apă caldă, eroul îi spune să spele putina, dar nu, ea rămâne acolo fidea;
– nu am văzut deloc Dunărea mea (păcat, îmi era dor de ea!);
– Vlad Ivanov, băiatul rău al cinematografiei românești, joacă rolul tătarului Samir, banditul acelor meleaguri… dar ioc trăsături mongoloide.

Recunosc, cu astea trei de mai sus sunt 100% cârcotaș, pentru că femeia are un rol strict episodic (filmul e preponderent masculin), Dunărea nu e indispensabilă, iar Ivanov face, ca de obicei, un rol de fucking zeu.

Concluzia: cu siguranță, unul din filmele românești premiate care nu are nimic de-a face cu filmele românești premiate. O să vă amintească nițel de Quentin Tarantino și de No country for old men, dar e greu să faci un asemenea western valah de secol XXI fără ingredientele astea, oricât de bine l-ai reinventa. De văzut cu prieteni, zic eu, pentru că e păcat să nu ai cu cine să-l bârfești după!

caini

 

 

12 lovituri, dă-i și tu!