Ce e verde si bate la usa cortului? Un castravete tupeist

Ardelenii sunt o naţie aparte, mereu surprinzătoare şi greu de definit; dar cred că sunteţi de acord cu mine că sunt făuriţi, în linii mari, din mult suflet, agilitate, ecologie, băuturi distilate, umor, empatie, optimism şi un chef nebun de ieşit la iarbă verde.

Am zis nebun? Irezistibil de nebun.

Abia dăduse colţul ierbii când doi băieţi se hotărâră să iasă cu cortul la munte, să încerce să facă peste weekend cam ce făcea Bear Grylls, dar dus la extrem: supravieţuire cu două fete. Fireşte că nu le-a trecut prin cap că probabil Bear are motivele lui să nu ia fete cu el.

Firi prevăzătoare şi meteosensibile, şi-au luat cu ei şi ceva motorină: un rachiu – dacă se lasă cu frig, nişte berică – dacă se încinge atmosfera, puţin vinişor – pentru dezlegat limbile, ceva coniac – pentru distincţie, căci nimic nu-ţi dă mai multă prestanţă decât coniacul băut din pahare din plastic pentru camping – vodcă pentru curaj şi încă ceva rachiu, dacă plouă – că la ardeleni nu se ştie niciodată cu vremea asta.

Şi au plecat, cu inima uşoară şi lichidele grele.

Şi au ajuns cu bine în munte, unde au sărbătorit sosirea cu puţintică beutură: apoi au montat cortul, şi iar au degustat ceva.

După care au făcut focul, şi din nou s-au pus pe golit.

Fireşte, pregătirea mesei cere, tradiţional, băutură; iar tradiţia se cere respectată, căci ea ne defineşte pe noi ca europeni.

Când mâncarea a fost pregătită de grătar, deja se goleau paharele ca portofelul în ziua de salariu; şi ajunseseră la rafinamente culinare gen pufuleţi la grătar, apoi cârnaţi puşi peste pufuleţi la grătar, apoi bag pixu’, mie nici măcar nu mi-e foame, ia mai dă sticla aia încoace puţin.

romica-jurca_vremea_sursa-jurnalul
Fireşte, vina aparţine în totalitate Romicăi Jurcă, pentru că dacă le dădea poza asta cu ea, se trezeau cu toţii în patru secunde.

Când s-au prins că nu prea mai are rost să se chinuie cu mâncarea, şi că deja e noapte şi cam nici măcar în fund nu mai pot sta, s-au hotărât să se bage în cort. Operaţiunea asta necesită ceva echilibru şi când eşti treaz, d-apoi când eşti parfumat; dar, fiind patru capete şi nu se mai ştie câte membre, într-un final au reuşit să intre, cu greu, în sacii de dormit, şi au picat într-un somn adânc cât groapa Marianelor.

Pe la miezul nopţii, cortul răsună de gemete celuilalt:
– Bă! Ce naiba-i cu tine?
– Bă… mi-i rău.
– Rău?
– Rău-rău!
– Păi şi io ce naiba să-ţi fac?
– Să mă ajuţi să ies afară.
– Tre’ să dai la raţe?
– Cam da.
Fuck a duck!

Or ieşit afară; unul livid şi împiedicat, celălalt palid ca un mort şi sprinten ca un astronaut. Au stat ei la aer ce au stat, au ispitit conţinuturile să vadă lumina nopţii, dar în zadar.
– Ţi-i mai bine?
– Nu.
– Încearcă să dai afară.
– Am încercat.
– Mai încearcă.
– În zadar.
– Ce dracu să mă fac cu tine?
– Bă. Hai să facem cumva, că mi-i frică să intru în cort, să nu dau naibii afară pe fete, că şi mor de ruşine.
– Bă. Dacă îţi scot afară salteaua şi te bagi în sacu’ de dormit şi dormi afară, ţi-i frig?
– Putem încerca.
– No hai.

După vreo 20 de minute, cel mai sprinten reuşi, într-un final, să scoată harnaşamentul afară, îl lipi de cort, îşi băgă prietenul în sacul de dormit, îl înveli, îl pupă pe frunte şi intră la loc în cort, cu sentimentul datoriei împlinite.

No; şi dimineaţă, maţele nu mai putură fi ţinute-n frâu cu nici un chip, de nici o forţă din galaxie; iar cel scos afară, crezînd că se află încă în cort, buimac de somn, deschise fermoarul cortului să iasă afară şi se eliberă înăuntru.

 

13 lovituri, dă-i și tu!