Aşadar, pescuit in Delta 2012. Partea I

5 oameni, 5 destine. 5 inimi şi vreo 150 de dinti. Am aşteptat Delta asta cu o răbdare perversă, ca mujahedinul cu luneta la ochi!

Am plecat din Cluj cu un coleg până în Sibiu, apoi am purces spre Braşov, unde ne-am reunit toată gaşca: eram 5 ficaţi măriţi care trepidau de excitaţie. Am halit micul dejun pe la 3 dimineaţa la Slobozia, am mai mâncat nişte bere, apoi am ajuns fremătînd, dimineaţa, la porţile raiului: cheiul din Tulcea. Unde aşa de excitat am fost, că am postat de două ori pe blog că plec în concediu.

Înainte de descărcat, observăm o maşină spartă.

O doamnă ne spune: i-or spart localnicii parbrizu’, că o fi parcat pe locul cuiva; omu’ s-o dus în Deltă, şi-o parcat maşina unde o apucat, şi vine acuma şi îşi găseşte parbrizu spart la maşină! Noi am oftat; pentru că în primul an ne-am trezit şi noi fără o oglindă laterală la maşină. De atunci ne-am învăţat minte şi parcăm în centru, chiar dacă e cu plată (aviz amatorilor). Plus că probabil oamenii ăia din port sunt sătui de câţi pantofari ca noi le ocupă locurile de parcare.

În fine, ne apucăm de cărat voiniceşte.

În fiecare an ne promitem că ne luăm mai puţine chestii ca anul anterior; şi în fiecare an am avut aproape dublu cantitatea. Bagajul suprem de anul ăsta – CÂTAMAI BARCA pneumatică. “Poate ne trebe”. Cu tot cu motor – 4 cai, în doi timpi, greu de vro 20 de kile. Dacă pui la socoteală cutiile cu scule de pescuit, undiţele, scaunele de pescuit, rucsacii, straiţa cu mâncare ajungi la vreo 2-3 ture de om, cu braţele pline.

Nu vă spun cum am dat 20 de lei unui cărăuş profesionist, care a făcut un transport cu bagajele noastre (noi vreo 2-3 fiecare), şi apoi mi-a mai cerut şi o ţigară; nu vă zic, că mi-e ruşine.

Pentru cei care nu aţi mai fost în Deltă: ca să ajungi la Sulina poţi merge cu Rapida (nişte nave ucraineano-bulgăreşti de prin anii ’70 care în condiţii normale te duc ca vântul şi ca gândul la destinaţie; dar pe care nu poţi lua bagaj, numai un rucsac de mână) sau cu Pasagerul – nişte barcaze româneşti puturoase ca o ţestoasă adormită, dar pe care poţi urca orice vrei; chiar şi sate întregi de filipinezi, cu tot cu orezăriile lor.

Noi aveam rezervare la Rapidă, pe pontonul căreia era agitaţie şi hiper-tensiune 16 cu 12: cu o zi înainte, din cauza bagajelor, nava nu putuse să se ridice pe patinele alea ale ei; cursa întârziase cu vreo oră şi ceva, cineva chemase Protecţia Consumatorului pentru că pierduseră trenuri şi autocare, se aleseseră cu o amendă frumoasă şi cu obligaţia de a rambursa pasagerii.

Când ne-au văzut cu jumate vagon, au început să le aplaude urechile de fericire! Pentru că eram acolo, resemnaţi, pregătiţi să încasăm orice, numai să ne vedem cu calabalâcul în navă şi apoi la Sulina. Şi apoi la locul nostru de pescuit promis, pe Chilia, după care am suspinat 12 luni lungi cât 365 de zile.

Şi ne-au tras-o: ameninţări cât cuprinde că nu urcăm la bord, scuipate printre canini (“Ăştia cară de azi-dimineaţă la bagaje!” aşa ziceau). Vreau să zic că, cu excepţia gorilelor de la intrarea din cluburile de fiţe şi a şefilor de sector de la Birkenau şi Dachau, barcagiii din Tulcea sunt cele mai scârboase fiinţe de pe pământ. Sistemul este făcut în aşa fel încât să-i frângă şi pe cei mai duri dintre vieţaşi. La coadă la intrare pe Rapidă am văzut separate familii, îndrăgostiţi, fraţi, părinţi – în funcţie de cum dicta Cerberul – fără ca vreunul să comenteze ceva. Pe principiul “nu ai rezervare, nu intri! Ai rezervare, tot nu intri!”

De mine s-a alipit un Friţ, un neamţ de vreo 64 de ani care venise singur pe bicicletă din Munţii Pădurea Neagră, care nu prea pricepea ce se petrece. I-am explicat în germana mea de baltă că şansele să-şi urce bicicleta pe vaporaş sunt aproape de minus zero; şi el nu vroia, pur şi simplu, să înţeleagă că voiajul lui curajos şi magellanian îşi găsise prima gâtuire serioasă. I-am zis “bă Hanţ, meri în pana mea la Pasager, că e ditai vaporul şi te lasă să sui pe el tăt ce vrei!” – el nu şi nu, că ecşpediţion von Pădurea Neagră, el vrut Sulina, eurotrip. I-am zis bă, Adolfe, vezi că Balcanii ăştia îţi halesc ficaţii de viu ca pe picioarele de porumbel, aici nimeni nu vorbeşte nici o limbă străină în afară de tătărască, turcă, greacă, ţigănească, armeană, aromână, rusească şi lipovenească şi, uneori, românească! El stătea acolo şi făcea poze la mulţimea care se înghesuia ca vitele, pentru contul lui de Facebook.

Cu curaj, am purces cu mega bagajul nostru spre punte. Mai întâi un rucsac şi nişte beţe; apoi nişte genţi uriaşe cu haleală şi momeli; o frigorifică cu râme de somn, lipitori şi coropişniţe; apoi încă un rucsac; nişte bidoane de vin; şi, încet-încet, movila de bagaje se tot micşora. Asta în timp ce barcagiii comentau: “Ce-i cu atâtea bagaje?!?!” “Ce să fie!”, le ziceam, “îs io aşa, mai slăbuţ, şi astea compensează greutatea mea!” “Mai slăbuţ pe dracu’, uite ce burtă ai!” – răutăţi tulcene.

După ce am ocupat trei jumătăţi de punte, mai aveam de strecurat pe Rapidă elefantul nostru din Pleistocen: barca pneumatică de 5 persoane.

Pân-aici, zice Cerberul.

Hai, şefu’, avem toate bulendrele noastre la bord; am cumpărat 7 bilete; asta e ultima chestie cu care mai trebuie să urcăm!

Nici o şansă, zice el, decât dacă mă aruncaţi cu piatra de gât în Dunăre; şi nici aşa.

Unul dintre prekini scoate 50 de lei: ia, şefu, să fie de sufletul matale.

Nimic, zice Cerberul.

Prekinul scoate 100: ia d-aici, şefu! Ia-i, şi dă-mi pace.

Ntz! Refuzul e ca stânca.

Aşa că ne rămân doi membri ai echipajului la mal cu barca. Să vină cu ailantă Rapidă, aia de 13:30. Prilej pe care l-au şi sărbătorit cu nişte beri reci, de furie că numai noi trei de la bord urma să cărăm ditai vagonul de bagaje. Ce ţară, dom’le! Nici cu şpagă să nu rezolvi treburile! Asta e România.

Porneşte şalupuţa. Încearcă să-şi ia avânt să navigheze cu toată viteza înainte, dar în zadar. Mai încearcă o dată, de două ori; în van. Era mega-ultra încărcată.

Să mutaţi bagajele grele în faţă! vine ordinul de la barcagiu.

Mutăm ce apucăm, nava mai încearcă o tură. Degeaba.

Graşii să meargă în faţă! se latră.

Se ridică toţi supraponderalii, se face acolo enclava grăsunilor. Io nu mă duc cu ei, că-s slab; chiar dacă am crescut de câteva luni un pic de burtică, tot slab îs. Nava oftează, încearcă să se ridice; în zadar, frate.

Şi mergem 60% din braţul Sulaina cu 2 de km la oră, aproape ca Pasagerul. Ajungem în Crişan cu o oră şi ceva întârziere.

În Crişan coboară purcoi de lume, se suie alţii, dar mai puţini. Nava încearcă iarăşi să se ridice; se ridică un pic şi ajungem la Sulina. Unde debarcăm iarăşi şlepul nostru de bagaje, ţinînd în şah vreo 80 de oameni care se buluceau la intrare, şi apoi, uşuraţi, ne cinstim cu o beruţă-două-trei la pensiunea noastră. Apoi pornim să ne luăm ce mai aveam de luat – pâine, apă, porumb şi cucuruz.

Ne reunim apoi cu ceilalţi doi, care veniseră cu următoarea rapidă, şi pornim către Chilia cu catamaranul.

Unde, în sfârşit, am putut să ne relaxăm, să ne liniştim şi să fim Zen; şi să ne înjurăm de mama focului, că noi aşa facem când suntem toată gaşca.

Şi ne-am pus corturile.

Înainte să săriţi că nu e voie să campaţi în Deltă, aflaţi că am stat în zonă concesionată, unde se plăteşte camparea; deci am fost legal. Dar ce s-a petrecut în noaptea aceea avea să întreacă orice închipuire.

Dacă aţi mai citit postările mele despre Deltă, mai ţineţi minte că eu merg, în fiecare an, după mine cu ficat de porc ca să prind somnul cel mai mare Silurus Glanis. Ficatul ăsta, când ajungem noi de fiecare dată la locul faptei, e albastru şi miroase a… hmmm. Miroase înfiorător, e însuşi mirosul morţii; miroase a bătrâneţe şi a împuţâciune, îţi face greaţă cum nu îţi mai face nimic pe sfânta lume; e înspăimântător, îngrozitor, infernal, groaznic, năpraznic, straşnic, turbat, cumplit. SIncer, când am simţit mirosul am vrut să mor pe loc, dacă se poate să mor şi-n viaţa de apoi; dar, cum pasiunea este mai mare, am perseverat în greşeală. Şi tovarăşii mei pescari mă tot întrebau: ce dracu’, Doamne iartă-mă, Gropare, pute aşa la tine-n bagaj? Ciorapi fermentaţi? Ai adus-o pe bunică-ta cu tine? Şi io făceam pe niznaiul: nu înţeleg despre ce vorbeşti!

Şi când am ajuns, am pus punga de ficat de porc albastru undeva la 20 de m de tabără, să nu mă linşeze tovarăşii.

Ei bine, punga mea de ficaţi avea să dispară într-o burtă în chiar aceeaşi noapte.

Ce sinucigaş mi l-a furat şi s-a înfruptat din el ca nesimţitu’ – în episodul următor. Dacă va mai fi, că la postarea asta am tot scris vreo patru ore!

27 lovituri, dă-i și tu!