Antropoloaga, pescarii din Deltă și vezica cu tulburare bipolară

Guest post de Oana Vlad, antropolog și regizor&producător al documentarului ”Vieți între ape” despre viața la Sfântu Gheorghe, un balaur la care a muncit 7 ani de zile pe cont propriu (!) și care se lansează joi, 17 noiembrie, ora 19, la cinema Florin Piersic Cluj. Veniți să-l vedeți pentru că este cu Nea Senca, Nea Chirică, Tanti Lucia, Tanti Victorița și – firește – cu celebra Tanti Mitița!


În toamna lui 2009 eram antropolog proaspăt boboc, anul 1 la doctorat. Deci începusem încetuţ munca de teren în Sfântu Gheorghe, Deltă. Oamenii mă ştiau cât de cât, deja tăiasem câteva kile bune de zarzavat de ciorbă cu nişte tanti de pe acolo şi mă acceptaseră în mijlocul lor.

Bun, dar trebuia să merg şi la pescuit, cu bărbaţii, să văd metode de pescuit, relaţii de muncă, sociale, chestii de-astea de-ale antropologilor. No, fusesem de vreo 2-3 ori la pescuit; era frumos, interesant, noapte, umezeală, frig, bărbaţi vorbind pe ruseşte. Şi eu. OK, şi eu, dar eu cu o vezica destul de mică. Nu bine începeam să mergem pe apă, că pe mine mă tăia la baie. Mi se făcea târșă, dar până la urmă îi rugăm frumos să oprească în stuf să pot rezolva problema. Asta la pescuitul pe Dunăre.

Deci în toamna lui 2009, mă iau din nou băieţii la pescuit, dar de dată aceasta în golful marin numit Melea.

De cu seară nu mai beau apă; dimineaţa nici vorba de ceiut, cafeluţă, suculeţ, să nu cumva să îmi bată vezica în ţeavă când sunt pe barcă, în mijlocul mării. Buuun. Plecăm pe la 5 dimineaţă, toate bune şi frumoase, balta la fel de rece, umedă şi fantastică. Valurile mari se buseau de fibra de sticla a barcii smucit-constant si visam la un peticut de pamant sigur si stabil; la fel si stomacul meu. Ajungem în golf şi cei trei pescari se dau jos din barcă în apă până la brâu şi încep să întindă plasele.

Repede îmi scot camera, se aliniează răsăritul soarelui peste aburii apei, cu plasele umede scânteind în lumina dimineţii şi cu profilele pescarilor printre valurile înspumate. Deci ce altceva îmi puteam dori mai mult de la viaţă!! În 2 minute, îmi dau seama stupefiată ce îmi pot dori de la viaţă: o toaletă! Cum se poate aşa ceva, de unde strop de lichid în mine?!?!? Vine Daniel prin apă să ia ceva scule din barcă şi-i spun. E vânăt de vânt, încruntat și cu fața stropită de apa rece. Mâinile și dinții îi sunt încleștați. Nici nu se uită la mine, caută febril ceva în barcă. Atunci îmi dreg timid glasul și îi spun suav: “Nu vă supăraţi, vă rog mult să mă scuzaţi, dar mie îmi trebuie la baie”.

Să ne înţelegem: într-o barcă pe valuri, jur împrejur doar marea, şi pescari stand în apă până la brâu, pescuind în vânt şi frig. Daniel își ridică ochii în care citesc o sumedenie de sentimente, din păcate niciunul înspre pozitiv, și zice ceva pentru sine pe ruseşte (nu înţeleg, dar ştiu aproape sigur despre ce e vorba). E îmbrăcat într-un combinezon de cauciuc găurit prin unele părți, în care se mișcă robotic prin valuri.

Asadar cu greu se urcă în barcă şi porneşte motorul. Îi lăsăm în mare pe pescari şi mergem în tăcere (vinovată – la mine; cu dat de ochi peste cap – la el). Motorul bârâie enervant ca vezica mea în timp ce zgâlțâiturile bărcii îmi pun la grea încercare voința de abținere. Încep să mă gândesc cu groază că dacă voi pierde pariul cu mine însămi, ne va lua cel puțin 2 ore să ajungem înapoi in sat… Dar iată linia de negru se apropie, inima îmi saltă fericită; linia devine țărm, vezica începe sa aibă sperante. După 10 minute ajungem la mal, pe care mă reped la fel cum presupun că s-au repezit peregrinii de Thanksgiving. Mi-e cald, mă împiedic, mă sufoc, mă incurc în propriile haine, buzunare și fermoare. Am pe mine o geacă mare de puf şi, în ordinea straturilor: iegări, pantaloni de lână, pantaloni de ski şi suprapantaloni de fâș. Pantalonii de ski sunt de fapt o salopeta cum n-am mai purtat de când eram mică și uitasem că trebuie să ai grijă de aspectul bretelelor atârnate pe jos și în baltă. Cu greu şi la limită reuşesc să îmi croiesc drum printre ei şi să rezolv problema.

Curcubeul rasare in mintea mea; afară vântul bate la fel de tăios peste cerul gri. Mă întorc veselă dar în continuare vinovată la barcă, unde Daniel e nerăbdător să ne întoarcem la tovarăşii lăsaţi în valuri, că vezi Doamne donșoara antropolog nu s-a putut abţine… nu mi-au mai zis nimic.

Atunci.

Stând însă la bere cu ei astă vară, îmi zice unul dintre pescari: “Să vii să ne arăţi şi nouă filmu’, că noi te-am dus să mictionezi (editarea autorului) când îngheţam de frig în mare!” Deci despre asta şi multe alte povestiri adunate în 7 ani de Deltă veniţi la filmul “Vieţi între ape”.

Vieți între ape: Facebook  |  Trailer

5 lovituri, dă-i și tu!