Ultima farsă a lui Doc

– Auzi! Cine din Sibiu mai știe că… tu bei, așa, beri fără număr?

Mama tocmai se operase de genunchi vara trecută.
– Cum adică, fără număr?
– Păi am întrebat-o pe doamna D. dacă nu-mi poate recomanda pe cineva cu care să fac recuperarea după operație; și ea l-a întrebat pe terapeutul ei, care-a zis că nu cumva mama Groparului are nevoie de kinetoterapeut? Că dacă da, sunteți prieteni și amici, că la câte beri a beut el cu Groparu…

Și stau și mă gândesc, cine-a fi? Cine putea fi???

Și apoi mi-a picat fisa: era Doc.

Pe Doc îl știam de dinainte de a ști el că-l știu: era din generația soru-mii; și, cum pe vremea aia fetele nu agățau pe Facebook, cumva a ajuns la mine-n casă poza lui (că fusese ficior fain în tinerețile lui) adusă soru-mii de ceva vecină, pe sistemul ”hai să-ți arăt ce gagic e-n clasa a XI-a B!!!”

Și mi-a rămas numele în memorie: Adiluci. Adilă, Dilă, Dilău, Adiluci, m-am gândit eu, variațiuni de Adrian, că generațiile alea erau creative cu poreclele, fiecare gașcă avea câte un Popică, Nelu Chelu/Nechezolu’ sau un ‘Dilă, aia era lege; dar aveam să-l întâlnesc după ani de zile în gașca lui văr’mio de la festivalul medieval de la Sighișoara și să aflu că Adiluci era, de fapt, Adi Lutsch. Pe scurt: Doc, că lucra în sistemul medical.

Și cum eram într-o perioadă în care încă nu mă însurasem, nu o dată ne-am oprit la el în apartament la o berică de noapte bună. Burlac tomnatic, când te revedeai cu el te lua direct: ce faci, motane? Asta era expresia lui. Gazdă bună și om blând, dacă te contraziceai cu el niciodată nu reușeai să-l scoți din pepeni, că masculii, la bere, disecă subiecte grele și le place să se contreze degeaba doar de dragul contrelor; dar cu Doc nu era chip, maxim mustăcea calm și cam acolo rămânea discuția, te lăsa să perorezi. Și mai și ținea la tăvăleală, că asta mai fac masculii la bere, râd și fac mișto unii de alții, și Doc nu se supăra veci.

Și-apoi, după vreo mulți ani, mi-a zis văr-miu odată că Doc nu mai e bine, că e ieșit în pensie de boală de nebine ce-i este, și am tot zis că-l sun, și l-am sunat abia vara trecută, după ce i-a făcut rost mamei de kinetoterapeut; și l-am sunat să-i mulțumesc, și a rămas că vin în Sibiu și-l sun să ne vedem la bere, dar când promit din astea știu din prima că e greu să se și adeverească ușor și repede, că la Sibiu am părinți și verișori și nași și fini, și nici la ei nu reușesc să trec mereu; dar de zis că ne vedem la bere tot zicem, că doară ce-om și face.

Și joia asta m-a sunat vărul să-mi zică că Doc s-a dus.

Și apoi mi-a zis că, înainte să meargă la priveghi, văru’ a sunat-o pe verișoara cea mai apropiată și a-ntrebat-o – că știa că nu toți au:
– Da’ un rachiu pentru priveghi, de sufletul mortului… aveți? Vă aduc?
– Nu avem! Adu!

Și s-a dus văru’ cu rachiul într-o mână și coroana în ailantă, a intrat în biserică, unde i-au fost înșfăcate amândouă de cetățenii ocupați cu ingrata sarcină a organizării înmormântării… Dumnezău să-l ierte – Să-l ierte Dumnezău, apoi de văru’ se apropie un cetățean cu care are loc următorul dialog iredentist… ăăă, ăsta, irealist:
– Bună ziua și Dumnezău să-l ierte – cine sunteți?
– Eu sunt un prieten! Unde e verișoara? zice verișorul.
– Care verișoară?
– Verișoara! Că am adus rachiul!!!
– Ce rachiu, dom’ne!?!?!
– Mi-o zis verișoara că-i trebe rachiu!
– Ce să facă verișoara cu rachiul?!?!
– Dom’ne, pentru cetățeni!!!
– Păi ce, cetățenii beau rachiu?
– Păi nu se știe! Dacă unii nu pot bea vin?
– Păi cine să bea vin???
– Păi nu e priveghi? Saracustă din aia???
– Păi ba da, dar avem vin!
– Păi și rachiu aveți?
– Păi avem și rachiu!!!
– Păi și atunci de ce mi-a zis verișoara să aduc rachiu?
– Păi care verișoară?
– Verișoara cu rachiu’! Da’ dvs. cine sunteți?
– Io-s tatăl decedatului!!
– Nu se poate, tatăl decedatului e decedat!
– Nu se poate, fiul meu e decedat! La 38 de ani!
– Atunci se poate! Că decedatul meu are 50+!

Deci: greșise biserica! Că pe Doc îl duseseră la altă biserică! Și știu că pe blog sună altfel când citești, dar eu pun pariu că Doc a organizat totul de acolo, de sus, de unde e el acum, și tot el a cam râs la faza asta așa, cu poftă, de prin ceruri! Că tare drag i-a fost văru-meu, și ar fi fost păcat să nu-i facă o ultimă farsă așa, de rămas bun!

Nu, Doc? Așa-i că-i așa?