Mămica
Umblam cu fiu-meu prin Cluj, pe malul Someșului.
– Tati, hai să urcăm dealul! zice Gropărelu’.
– Hai, zic.
Și pornim… și dintr-o dată aud o liniște suspectă: deci chiar nimic nu mai chiolnăța.
Mă uit mai bine:
– Ficior, tu vezi ce-i acolo?
– Ce-i? zice el.
– Ia uite-te mai bine!
– Nu văd! zice.
– Mă! Cască ochii! Ești orb ca taică-tu?
– Ce să văd? Piatra?
– Ia dă zoom, ca Transformers! îi zic.
– Cum să dau zoom…?
– Dă mai tare zoom!
Și, într-un final, o văzut-o. Nici mâc nu zicea!
– Tati, ce face, ne așteaptă s-o mâncăm?
– Nu! Își clocește oușoarele. O să aibă bobocei.
– Tati, da’ o putem mânca?
– Nu, copile, nu e OK.
– Da’ pe bobocei îi putem mânca?
– Nici pe ei, copile.
Apoi, după o pauză:
– Te-am crescut bine, copile.
sper să ai dreptate, dar s-ar putea să-i treacă. uite, acu’ vreo doi ani fi-mea zicea că nu ar avea vreo reţinere să mănânce ponei, dacă ar fi buni la gust şi i-ar fi foame. acum nu mai e aşa. chiar şi când mănâncă iepure tre’ să i se spună că e pui 🙂
Dupa mine sunt pasari si animale care se pot manca.. si care nu
Da, sint de acord cu Andreea. Eu, de exemplu, nu pot sa maninc iepure, pt ca mi se pare ca anatomia lui seamana prea mult cu a noastra – cind ii vad omoplatul, mi se intorc matzele pe dos :))) Ciudat, cu vaca si porcul n-am nicio problema, ca astea vin deja transate.