Acum câteva ore, Turcescu a anunţat, cu surle şi trâmbiţe, că a fost ofiţer acoperit.

cover_me

Asta aruncă într-o cu totul altă lumină toate luările de poziţie ale jurnalistului, cea mai importantă, după mine, fiind cea de la duelul final dintre prostănac şi marinar, în 2009 (parcă), pe care îl moderase. Ţin minte că mă plânsesem la vremea respectivă pe Twitter despre faptul că Turcescu îl tot întrerupea pe Geoană, şi cineva mi-a răspuns că, nelăsîndu-l să vorbească, de fapt îi făcea un bine, pentru că dacă l-ar fi lăsat să vorbească, ne-am fi dat cu toţii seama de cât de îngrămădit este mihaela-dragostea-mea (Gaboss, cred că tu ai zis asta).
REUNIUNE REGIONALA - PSD - IASI
Mulţumesc, Turcescule, că acum nu-l înjur pe ăsta

Acum, dacă Turcescu mărturiseşte, e timpul să o fac şi eu, mai ales că aproape uitasem de aventura asta a mea cu SRI-ul.

Aveam 15 ani şi pantalonii găuriţi la buzunare. România intrase în perioada aia cu inflaţie de 400% pe an, apăruse spectrul hâd al şomajului printre părinţii noştri, noi eram mai bulversaţi decât generaţiile anterioare şi problemele noastre nu aveau nimic în comun cu faptul că nu avem ultimul aifon.

La un moment dat, în Tribuna apare un anunţ că se caută cunoscători de limba engleză pentru a lucra ca ghizi pentru străini în Sibiu. Nu am pregetat o clipă: am pus mâna pe telefon, am stabilit o întâlnire şi m-am prezentat la interviu: era vacanţa de vară şi nu mi-ar fi stricat nişte bănuţi de buzunar.

Acolo am purtat o discuţie simplă în limba engleză presărată cu mulţi de “ă” din partea mea. Fireşte, am buşit interviul: aveam 15 ani, eram abia în al patrulea an de engleză (învăţasem după manualele alea insipide alb-negru, mai somnifere ca o doză triplă de Xanax) şi eram departe de a putea purta o conversaţie decentă. Dar, pentru că oamenii refuzau cu obstinaţie să-mi spună dacă am trecut testul (i-am mai vizitat de câteva ori hotărât să le smulg un răspuns, şi tot degeaba), m-am hotărât să fac ce ar fi făcut orice capitalist cinstit pe lumea asta: să le fure nişa.

Zis şi făcut: mi-am cumpărat nişte cărţi poştale cu Sibiul, de pe care am decupat conştiincios turnurile Sfatului şi al catedralei Evanghelice, pe care le-am lipit în colţul din stânga (unul) şi din dreapta (al doilea) al unei coli A4. Pe foaie am scris în engleză un apel la turiştii străini, le-am spus că se află în cel mai frumos oraş din lume şi că, pentru o cifră corectă, sunt gata să le arăt oraşul. Am pus pe afiş numărul de telefon de acasă, am tras afişul la xerox în 20 de exemplare, am lipit afişul la toate hotelurile mari din oraş şi pe centru (marketing! marketing), apoi m-am pus pe aşteptat să mă sune capitaliştii imperialişti cu dolari şi mărci de cheltuit. 5 dolari pentru un tur, sau 10 mărci, sau gratis dacă doreau să-i duc la striptease!

În aceeaşi perioadă, începusem să frecventez cursurile de limba engleză ţinute de nişte misionari americani de la Church of Christ, la care mă dusese Greuceanu. Fain! Toţi tineri, entuziaşti, reprezentau o lume până atunci nouă pentru noi, lume la care tânjeam: un fel de americani Beverly Hills 90210, toţi se plângeau că nu au bani, dar toţi aveau camere foto, biblii de sute de dolari, haine de firmă – eu nici măcar ghiozdan calumea nu aveam, şi purtam încălţămintea până ori 1. se rupea fatal dincolo de orice posibilitate de a o lipi; 2. creştea laba până nu mai puteam ţine degetele încovoiate şi atunci era musai să primesc adidaşi noi, din târg (acum stau şi mă uit la mine şi la alţii de generaţia mea şi-mi dau seama cât de deviaţi am devenit, toţi ne cumpărăm ca nebunii haine şi păpuci şi nimicuri parcă pentru a compensa pentru vremurile alea).

În fine: în aventura mea capitalistă, spre marea mea surpriză, nu m-a sunat nimeni dornic să se descotorosească de valută; am primit însă, într-o dimineaţă, un telefon de la cineva care îmi propunea să ne vedem, “să discutăm despre afacerea asta”. S-a prezentat drept Vali, la telefon părea un om echilibrat şi cu limba dulce, aşa că m-am înfăţişat la primul meu business suc.

Mustăcios, mai mic de înălţime, extrem de cordial şi de amabil: aşa mi-l amintesc. A plătit el sucul, deşi am insistat să-l facem 50-50, ca fostul primar al Clujului. I-am spus că nu am pe nimeni în spate, sunt numai eu, un mic întreprinzător timid de 15 ani care se bărbierise de numai 4 ori în viaţa lui. Că învăţ la liceul pedagogic, la secţia de limbi străine, da, e plin de fete acolo, e fain, nu prea avem materiale, dar mă duc la cursuri cu americanii ăia de la Casa de Cultură.

Când a auzit de asta, ochii i-au sclipit! Şi m-a invitat să mai ieşim, să ne cunoaştem mai bine, să vedem ce se poate face, că am avut o idee foarte bună cu afişele mele, ce bine-ar fi să meargă afacerea… eu eram încântat, deja eram în lumea celor mari, mai ales că deja mă tutuiam cu Vali!

15 ani, ce vreţi.

Soru-mea o zis, din prima, că Vali sigur e un homosexual în căutare de găurici tinere; dar eu, confident în flerul meu şi-n lipsa mea de analaccesibilitate, am continuat să mă văd cu el. Ba după ore, ba în vacanţe, mă tot suna odată la 2-3 săptămâni, ne vedeam, plătea el sucul sau – în anii următori – berea, ce mai! Am mers chiar şi la el acasă, şi temerile surorii nu s-au adeverit, era ca un frate mai mare pentru mine.

Tot discutînd, am aflat multe despre el. Soţia lui dintâi divorţase de el, din pricina psihozei postrevoluţionare din Sibiu, când toţi securiştii erau răi, dar eu nu era rău, el lucrase la contrainformaţii, nu trăsese în nimeni; dovadă că nu fusese anchetat sau condamnat vreodată. Soţia lui actuală plecase în altă ţară ca dansatoare (!), deoarece doreau să se mute din centrul oraşului (chiar fix în Pasajul Scărilor), unde locuiau în chirie, undeva la casa lor.

Am aflat de la el multe chestii şi despre americanii de la Casa de Cultură: toţi – TOŢI! – fac spionaj. De ce au venit fix la noi în ţară? Păi noi suntem cea mai bogată ţară de pe planetă, şi ei nu vor să ne lase să ne dezvoltăm! Ce discutăm noi la întâlniri? Despre Dumnezeu? Hmmm… da, ăsta e paravanul perfect! Ce le spun ceilalţi? Cât mai stau aici? Când vin alţii? Care e treaba cu ei? Tu ştii că biserica baptistă e afiliată CIA? “Dar ăştia îs de la Church of Christ…!” Tăt un drac!!! Tu ştii că ăştia or ajutat un cioban din Sibiu să emigreze în Australia cu tot cu oi? Asta e avuţia ţării şi ei ne-o distrug bucată cu bucată!!!!! Tu ştii cât pierde statul român cu fiecare imigrant cu facultate care pleacă în America, după ce statul a cheltuit cu educaţia lui?

În perioada aia, discursul naţionalist avea rădăcini adânci.

Şi eu… eu, un simpatizant prudent, pe vremea aia, a lui Vadim, am început să-i raportez ce se petrecea acolo. Şi al naibii să fiu dacă am prins ceva dubios la ce făceau americanii ăştia spălaţi pe creier, cu Dumnezeu e tăria mea, Dumnezeu e steagul meu; şi i-am tot zis din astea, şi Vali asculta cu interes, la întâlnirile noastre la suc. Şi la câteva întâlniri, vreo 3 la număr, pe lângă suc, am primit şi bani. “Să am de buzunar”. Ba plecam într-o tabără de corturi, ba ieşeam cu o fată în oraş, ba mai ştiu eu ce. De fiecare dată am opus rezistenţă – parcă intuiam, chiar şi la vremea aia, că lucrurile gratis costă cel mai scump pe lume. “Sunt bani de la Serviciu!”, zicea Vali, de fiecare dată. Nimic incriminator, ia-i, că şi eu am fost nevoiaş în copilărie.

După ce au trecut prin Sibiu vreo 4 generaţii de misionari americani, o familie cu vreo 4 copii s-au stabilit acolo, şi apogeul muncii mele sub acoperire a fost când m-am dus la ei acasă “să le iau un interviu de Paşti” – nu mai ştiu dacă fusese ideea mea sau a lui; cert este că m-am prezentat la ei acasă şi i-am întrebat, după multe alte discuţii menite să camufleze cum trebuie punctul nevralgic, “cât mai au de gând să stea în România”. Au răspuns: nedefinit. Cât trebuie. Mielul lui Dumnezeu, misionari, cuvântul sfânt. Şi cam asta a fost singura dată când efectiv am mers la ei pornit să-i torn.

Legat de consumaţiile noastre, o singură dată m-a pus să semnez un bon de decontare. Scris de mână pe o coală A4, trebuia să declar că am primit bani în schimbul informaţiilor. M-am semnat cu “Ovidiu”, şi Vali o zis că e suficient. Dar am făcut-o numai după multe insistenţe, pentru că mi-am dat seama că deja lucrurile se complicau dacă scrisul meu apărea pe o foaie. România începuse să-şi vâneze securiştii, se scoteau de la arhivă foile semnate de turnători, se vânau vrăjitoare, picau capete.

După o vreme, Vali a încetat, brusc, să mă mai sune. Prins cu problemele de adolescent, nici nu am simţit pierderea. În ciuda şcolii pe care o avea de a mă face să mă deschid, mereu avusesem instinctiv un soi de reţinere faţă de el; mă legasem de el mai mult formal, şi în momentul în care nu a mai sunat, mi-am văzut mai departe de existenţă, de Bac, de alea.

Ba, să nu mint: după o vreme am încercat eu să-l sun, dar numărul nu mai era bun. Aşa că am lăsa-o moartă.

Până ne-am întâlnit, din întâmplare, pe centru, şi am schimbat câteva vorbe. Lucrurile se împuţiseră: îşi dăduse demisia din Serviciu, parte dintr-un mic scandal, şi şefii umblau să-l înfunde. Aşa că salvase nişte documente pitite într-un loc în care numai el ştia unde se află, documente pe care dorea să le folosească pentru a-şi salva pielea, în cazul în care i se înscena ceva. Nu, nu la bancă, ăştia pot sparge orice seif, şi al acum trebuia să aibă grijă, îi revenise soţia din ţări străine, avea o fetiţă, îşi luaseră un apartament (probabil, odată cu demisia lui pierduseră şi chiria), “neaparat să ne mai vedem!” – şi cam atât.

Am mai încercat să dau de el, l-am mai căutat pe google, odată la câţiva ani, inclusiv în seara asta, de fiecare dată când mi-am amintit de el: NIMIC. Absolut nimic. Omul parcă nu există, nu are cont de Facebook, nu apare nicăieri. Odată am crezut că am făcut rost de adresa lui de mail şi i-am dat un mesaj: nici un răspuns.

No, deci am turnat la Securitate (mă rog, la SRI) profesorii americani de engleză cu toate chestiile pe care NU le-au făcut, pentru că nu am văzut să facă absolut nimic reprobabil sau împotriva statului; am băut câteva zeci de sucuri pe banii contrifraierilor, am primit sfaturi de viaţă perfect valide de la un frate mai mare securist care apoi s-a dat la fund când relaţia noastră nu a mai fost de ajutor pentru el, şi înainte de a împlini 18 ani nu am mai dat de el: asta a fost relaţia minorului de mine cu Securitatea.

Cu asta, cariera mea în blogging nu s-a terminat, ca cea în media a lu’ Turcescu, deci voi continua şi de acum înainte să vă scriu zilnic psalmii de-ale mele pe site-ul ăsta cu design din 2008, prăfuit şi ros de molii (care afişează versiunea de mobil în Chrome, aşa cum aţi tot văzut).

La încheiere, luaţi de aici nişte reggae rusesc.

Written by Groparu Nemernic

Nascut din spermatozoizi campioni... cred.

This article has 20 comments

  1. ed Reply

    Aha! Acum se explica iesirile dese in strainatate cu chefuri,mancare aleasa etc…Nu ma asteptam la asta!Tre sa vad ”usturoiu”,sigur gasesc ceva combinatii secrete si acolo.Nu ma mai prinzi pe aici,ADIO! 😆

  2. Gigi Reply

    :mrgreen: Hmmmm! Cu tot cu oi zici că a emigrat ciobabul ăla în Australia? De atunci cred că s-a stricat transhumanța, doar măgarii singuri s-au tot mutat ….

  3. Andor Reply

    Nu ai fani tineri prin strainataturi? “Cat mai stai pe aici cu filmul tau” 😎

  4. Groparu Nemernic Reply

    @ ed: Usturoiul e, practic, plin de semnale subliminale care vor subjuga planeta si va vor face sclavele mele pe toti!
    @ Gigi: :)))))
    @ Andor: Sa vedem! Fanii tineri din strainatate, mana sus! Nimen? Stiam eu…

  5. CID Reply

    Asta nu e reggae,mai degraba e muzica de betie,dar probabil ca asa e toata muzica ruseasca.Speranta de viata la barbati in Rusia e de 50 de ani si principala cauza de boala/deces-alcoolismul.

  6. Copilu Minune Reply

    Asa e! Toti oamenii de valoare din tara asta macar au trecut printr-o tentativa de racolare. Daca nu te-a contactat nimeni de la servicii, niciodata, inseamna ca esti submediocru, in cel mai bun caz.
    Tu esti valoros, n-aveai cum sa scapi neremarcat, deci nerecrutat.

  7. ion ion romanul care nu face politica Reply

    Cam devreme sa te lauzi cu colaborarea. De obicei sunt cautati autorii de autografe pe note de plata dupa ce ajung ceva sef de firma de unde se poate fura ceva sau macar ministru sa dea un contract cu dedicatie. Daca ai impresia ca filmul nu poate fi folosit, deturnat ce impresie ai de declaratiile unor romi ca vor si ei autonomie( asa doar pentru ca o cer ungurii).Atunci sa te vad -sef de regiune sau Roman verde?!

  8. Marian S Reply

    Se vede treaba că eşti pus pe destăinuiri. Asta cu ofiţerul nu-i nimic, important e că ai recunoscut faza aia cu versiunea de mobil pentru site. :mrgreen:
    Recunoaşterea greşelii e primul pas spre îndreptare. Nu ţi-au explicat blatiştii ăia??? 😯

  9. Groparu Nemernic Reply

    @ copilu minune: păi numa’ rinichiu’ din mine cât valorează!
    @ cristian: totul pentru comandant!!!
    @ ion ion: pai tocmai, ca sa nu ma acuze ei, ma auto-acuz eu pe mine insumi, tzapă securiștilor!

  10. diana Reply

    Huoooo! Pârâciosul de la noi/cară lada cu gunoi! 🙂 🙂 🙂 Și io care credeam că de la atâta pipi pe zid ai “infiltrații”…

  11. Miha Reply

    Nu am mai ras atat de tare la un articol de foarte mult timp 😆 😆 😆 daca nu as fi citit titlul articolului ajungeam la aceeasi concluzie cu sora-ta dupa modul in care s-a apropiat de tine “vali”

  12. Andrea Reply

    “@ Andor: Sa vedem! Fanii tineri din strainatate, mana sus! Nimen? Stiam eu…”
    Mno.. De aici si rasp meu. mai mult n’am ce impartasi 🙂

  13. maria Reply

    stiati ca in prahova existao grupare-stiati ca mor copii in masa va las nr de telefon si hai sa oprim acest macel 0735624354

Leave a Reply to ed Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *