Băi, dacă e să nu-ți iese, apăi nu-ți iese

Acum un catraliard de ani, prin Pălincocen Pleistocen, am cunoscut un ficior fain dă București care dorea să-mi ia un interviu video. Era perioada aia de aur a blogosferei, noi eram noii Mesia ai mass media (Mesia media, hehe), mici vedete gâdilate în orgolii, torceam ca mâțele sub mângâierea tandră a expunerii.

Și a venit Robert Antonescu în Cluj și am dat interviul – unde altundeva? – în cimitirul din Mănăștur, ne-am distrat, el a publicat filmulețele pe platforma lui, am rupt la trafic, cel puțin 15 views am făcut.

Au trecut ani și viața s-a schimbat; și mi-a zis Robert săptămâna trecută: băi, Gropare, fac un proiect despre cum a schimbat Revoluția din ’89 viața celor care au trăit în ambele regimuri, îmi povestești un pic despre astea pe Copiii Revoluției? Mă bag, zic, lumea a-nceput să uite cum era în Pălincocen Pleistocen, tre’ să spun!

Și sâmbătă am intrat 10 minute scurte în direct ca să vorbesc despre cum a fost viața în comunism și apoi în anii ’90.

Și mi-am periat pletele mele de carantină și m-am bărbierit atent și mi-am pus pe fizic chimeșa de nunți plus privirea aia hoață de om inteligent, aia de mi-o tot exersez eu în oglindă, că am renunțat să-l imit pe Einstein și să scot limba la cameră, că mă tem să nu citească în ea ceva medic internist că aș avea probleme cu ficatul, Doamne ferește.

Și, ca să nu mă cotropească Gropărica în timp ce dau un interviu serios despre cum era OK să pișc colegele de fund în perioada aia, m-am dus în balconul închis și am încuiat ușa bine. Și m-am pus pe scaun și am făcut proba de microfon doi-zece-doi-zece, mi-am aranjat din nou freza de COVID, ce mai, arătam aproape prezentabil.

Apoi mă lovește: studioul meu de interviu arăta ca după o cutremurul din Turcia.

Context: noi suntem mutați de un an și vreo 3 luni de zile în apartament și am tras și am mobilat tot ce am putut, dar încă mai este de aranjat și suntem oleacă blocați, că nici n-avem timp și nici nu mai avem unde le pune pe toate. Adică avem: pe balcon. În jurul biroului din balcon sunt echipamente de munte, saci de cărți, patru cutii de cabluri, sandalele mele cu șosetele aferente, posibil niște perechi de chiloți, manualele mele de învățat etruscă, ce mai, e ca la ăia din America atunci când golesc boxe de depozitare.

Și în ultima secundă înainte de a intra în live mă ridic furtunos de pe scaun și îndepărtez din cadru masa de călcat, un pachet mare de parchet, un sac de dormit, unul din bețele mele de pescuit la răpitor, precum și grebla de la Dedeman. Și în milisecunda în care am intrat în live reușesc să mă înfig din nou în scaun și să par grav și preocupat ca un invitat la domnul Gâdea.

Și intru în direct, povestim, intră și Mihai Găinușă, depănăm sculuri de amintiri ca babele… și apoi baleiez cu privirea mai bine și văd că tot nu reușisem să curăț cadrul cum trebuie: în stânga mea, deci în dreapta cadrului, se lăfăia, măre, un ditamai sacul cu dicționare.

Se vede? Se vede! Și am rămas cu el așa, că era de porc să mă ridic cu fundul la cameră și să foșnesc în direct sacul în timp ce-l ascund.

Urmăriți-mă și pentru alte sfaturi de cum să bușești momente importante.