Fost-am omul pădurii – luna mai 2021

Anul trecut, printr-o duminică de iunie, m-o pălit strechea fix pe ploaie; și-am fugit singur (mă rog, cu tovarășul S.) după hribe.

A fost una din cele mai faine ieșiri. Am venit acasă leoarcă și înnămolit după vreo 4 ore, cu doar vreo 10 hribe pitice și viermănoase, dar cu plămânii plini de aer de primăvară și un zâmbet de Jack Nicholson în ”Zbor deasupra unui cuib de cuci” (ceea ce e bine, pentru că înainte de asta zici că jucam în The Shining).

Joia asta m-a chemat tovarășul, prekinul și guru-ul meu ciupercăresc într-o expediție fulger după bureți de spin (Calocybe gambosa), de asta n-am mai apucat să scriu postare pentru vineri. Lasă că vă dau acum! Cu tot cu poze șchioape, că eu nu știu să fac poze, sunt ocupat deocamdată să nu știu să scriu.

În primul rând, suntem în cea mai frumoasă perioadă a anului. Păsările, gâzele și chiar unii oameni (norocoșii naibii!) cântă, zumzăie și fac sex în draci, zici că n-au altceva mai bun de făcut. Cerul e frumos, verdele e de poveste, iar mirosurile… băi, frate, nu există parfum mai aproape de perfecțiune! Suck it, Jean-Baptiste Grenouille.

În al doilea rând: pădurea după ploaie infernală în luna lui mai e ceva…, ce mai, o mai vrem. Reprezintă tot ce poate fi mai frumos pe pământ. Noroc că n-are și sâni, că murea specia umană.

Totul începe cu o câmpie. Ca-n poeziile lui Emily Dickinson – nu vă gândiți la prostii, degeaba râdeți la numele ei de familie.

În Transilvania, unde sunt câmpii, sunt și dealuri. Mai sunt și unguri care au construit orașe faine, dar asta e o cu totul și cu totul altă poveste.

Uneori, vama de trecere câmpie-deal-pădure e asigurată de tufișuri. La punctul de trecere a frontierei mai lași, uneori, fragmente de haine, dar merită.

Dacă e pădure, sunt căprioare – sau fripturi umblătoare (asta dacă ești carnivor din ăla, știi tu de care!); și unde sunt căprioare, sunt și vânători.

Dacă vedeți asemenea culcușuri fără frunze prin pădure, să știți și voi că sunt saltele de căprioare. Nu le place să-și lase căpușele prin frunziș.

Atent să nu calci pe căprioare, mai-mai să dai peste vreun Tarzan prin liane (curpen?); grijă să nu devii Jane pentru omul gorilă, man, că încă nu s-a legalizat!

Aici avem trei frați, din care unul s-a dus în Valhala copacilor; măcar nu a murit singur – un lux pe care foarte mulți dintre noi nu-l vom avea, dar cui îi pasă, încă suntem în putere, nu-i așa?

Alții, mai singuratici, își trag ciorapi groși ca să nu le fie rece când citesc un roman bun și mângâie pisica cu ceai cald; sau merg la sală ca să facă… mușchi.

La firul ierbii, lucrurile sunt la fel de spectaculoase: avem aici o coada-calului la grădiniță…

…urmată de ceva ruginiu, nuanța Wella pentru care orice romângă irlandeză ginger wannabe plătește sute de lei coafezei.

Sunt un om simplu: văd o gaură, rămân fascinat; și dacă nu e ilegal, imediat îi fac poză.

Am zis gaură? Se aplică și la gropi. Mi-aș face chiar un blog întreg pe tematica asta – să vedem, mai mă gândesc.

Aici avem ceva copac cu pinten; sau un copac mai mare l-a înglobat pur și simplu pe unul mai mic – n-ar fi prima dată, vezi cazul lui Filemon și Baucis (ancheta jurnalistică cu lux de amănunte a fost publicată în Monitorul de Legendele Olimpului, reporter Alexandru Mitru).

În rest, pădurea este incredibil de verde pe jos…

…cu găuri…

…cu tei extraordinar de bătrâni și de maiestuoși…

…și cu hieroglife de zici că le-au scris niște insecte doctori. Rețeta prescrisă e simplă: ca să eviți farmaciile, ieși mai des în natură!

Final glorios: iată, faimoșii bureți de spin! Delicioși. REPET: NU HALIȚI CIUPERCI FĂRĂ SĂ AVEȚI CONFIRMARE DIN 2-3 SURSE DE ÎNCREDERE! Viața e prea scurtă pentru așa ceva.

Semnat: îmbrățișătorul de copac în colanți sexy de alergare, Doamne feri, bietul copac, crești 300 de ani ca să vină bloggerii să-și frece nu zic ce de tine pentru o poză pe Instagram ăla.

PS: AMR 1. 1!!!