De ce nu le putem spune niciodată părinţilor noştri adevărul
Părinţii noştri.
E vorba de acei oameni la care ţinem foarte mult. Fără să avem de ales.
Va amintiţi cum în copilărie ei hotărau ce haine să purtăm şi ce avem voie să mîncăm.
Nu ştiu cum se nimerea, dar de fiecare dată când ne plăcea un aliment, ne informau prompt că nu e sănătos.
Absolut fascinant e faptul că, deşi trece vremea şi tu locuieşti, să zicem, la sute de km distanţă, parinții continuă să se comporte că şi cum te–ai afla în camera cealaltă.
De exemplu, iarna, mama mă sună aproape zilnic să–mi spună să–mi pun maieu.
Urmează argumentele: că stă lipit de corp, că ţine de cald, că altfel o să răcesc.
Am verificat, de curiozitate, şi cu alţi cunoscuţi de-ai mei, care au 30 sau 40 de ani, să văd cum evoluează lucrurile. Ghiciţi? Da! Şi pe ei îi sună mama să vadă dacă poartă maieu.
Alt exemplu. Vara, tata mă sfătuieşte recurent-compulsiv să port o şapcă să mă apere de soare. Ştiţi cum arăt cu şapcă? Ca şi cum m-aş pregăti să fac plinul cuiva la benzinărie… Şi nu ar fi asta cel mai îngrijorător lucru, doar că eu nu mai port şapcă de la 9 ani. Cu toate astea, el îi dă înainte: „Pune şi tu ceva pe cap, uite, am luat eu o şapcă foarte bună din piaţă… roşie… dacă vrei, ţi-o dau ţie, e un material foarte bun. A fost şi foarte ieftină!”
Există un capitol despre care vă recomand să nu discutaţi mai mult de 2 minute pe an cu părinţii. Exact!
Relaţiile cu sexul opus.
Cred că dacă s-ar face studii, s-ar demonstra că memoria unui părinte e complet diferită de a persoanelor care nu au copii. Poate nu mă credeţi, aşa că vă voi da un exemplu.
Dacă mama ta află la un moment dat că te–ai ceartat cu prietena/soţia din nu ştiu ce motiv, nu va mai uita niciodată acest lucru. Şi, periodic, cam din lună în luna, îţi va reaminti episodul.
Varianta A: Dacă o place pe fată, îţi va spune că ai supărat fata, că eşti prea pretențios şi că nu eşti niciodată mulţumit.
Varianta B: Dacă nu o place pe fată, îţi va reproşa din nou că nu ai acceptat în urmă cu 2 ani să–ţi facă cunoştinţă cu fiica unei colege de la Contabilitate.
Adevărul are şi o dimensiune pragmatică, tocmai de aceea ar fi foarte dificil să-l gestionaţi o dată ce vă iese pe gură. Gândiţi–vă, ar fi catstrofal să spuneţi: „Mamă, adevărul e că am cunoscut-o pe prietenă mea la o petrecere. Am remarcat-o pentru că avea genul ăla de bluza cu un umăr gol, bea foarte mult vin şi părea, cum să zic… foarte disponibilă. N-a fost foarte greu să o conving, dacă mă–nţelegi? Ne-am certat pentru că, de fapt, n-avem nicio treabă unul cu celălalt! Stai liniştită, nu era nicio şansă să ne căsătorim! Poţi să o anunţi şi pe mătuşa Stela.”
Acum să nu mă înţelegeţi greşit, la fel de nerecomandate sunt discuţiile cu taţii. Va sună cunoscut textul: „Eşti tânăr, nu ai obligaţii, stai singur. Trage tare, acum cât mai ai timp. Înţelegi? Cât mai multe fete! Că timpul trece. N-o asculta pe maică–ta cu prostiile ei! Ea vrea să te căsătoreşti că să poată să–ţi dea tacâmurile şi covoarele pe care le-a tot cumpărat începând cu anii ’80. Uită–te şi tu că nu mai avem loc în casă!”
Cel mai interesant este că ei se comportă că şi cum lipsa maieul-ui sau a şepcii ar fi cele mai mari probleme întâlnite de un umanoid în viaţă adultă (poate de aceea sunt atât de supăraţi când află că nu le port. Altă explicaţie nu am găsit până acum).
În schimb, dacă-i spun tatei că aş vrea să mă sfătuiesc cu el, e foarte probabil să aud:
„Știi că eu nu mă pricep la chestii din astea. Te-am rugat să îţi cumperi o şapcă! Faci insolaţie şi după–aia o să vezi ce rău îţi e! Îţi aminteşti când ţi-au scos amigdalele, de erai plin de sânge şi strigai după maică–ta… și pe vreme aia, de-abia te obligam să porți şapcă… tu faci numai ce vrei tu!”
P.S.:
Nu încercaţi vreodată să dați cel mai mic indiciu despre motivul pentru care nu a mers o relaţie! Altfel, va trebui să explicaţi detaliat:
1. Ce n-a mers,
2. Cine ce-a făcut,
3. Cine a fost de vină
4. Ce aveţi de gând să faceţi de acum încolo.
Guest post de CezarB (B nu vine de la Brutus. Pe bune)
e cel mai misto cand ai parinti, practic sa fi”sacait”. si sunt singurii carora le pasa cu adevarat.
articol de suflet, zic eu.
pe sapca rosie scrie “Make America Great Again”? daca da, nu-i bai.
ba, eu am emigrat absolut singur in ’90 la 19 ani, fara parinti, si nu m-am aciuat la rude. doi ani n-am dat nici un semn de viata, in ’92 m-am dus in vizita la parinti cu o rabla de pe care curgeau tablele, au aflat ca sint student la heidelberg in anu doi si eram insotit de o colega foarte de stinga si foarte punkista, cu tatuaje, rasa pe jumatate de scalp si cu o gramada de belciuge. o iubeam. mama m-o intrebat numa “da asta ce maninca draga? mincare normala de om?”.
in anu patru m-am dus din nou in romania la parinti. de data asta cu noua mea iubire, o alta colega, negresa din kongo. foarte frumoasa, eram indragostit lulea. mama: “si asta maninca tot mincare normala?”
apoi am plecat trei ani in sua. acolo m-am casatorit cu o japoneza. ne-am dus in romania la parinti. mama era numa un zimbet “ma duc sa fac niste orez mama”.
No , in veci nu o sa-i mai zic la ficioru-meu, sa-si ia maieu.Domne feri Gropare , tu citesti si gandurile mamelor?.Fix ase fac si io, gata trebe sa imi pun fermoar la gura. Multam pt sinceritate,da ase santem noi mamele.
Ce norocosi am fost ca am avut asemenea parinti !!!
@ neamtzschantz: Eu la 19 ani am venit la Cluj din sudul tarii și am stat 4 ani, după care am lucrat 2 ani în Zalău. Când am venit de la Cluj după un an, cu prietena mea din Alba Iulia, maica-mea tot m-a întrebat dacă port maieu, ca la Cluj e mai frig
Noi nu putem sa le spunem niciodata parintilor nostri adevarul pentru ca ei asa ne-au crescut. Fara cojones.
Daca ne nasteau cu cojones eram in Germania. (Salutari sorei, gropare! Pardon, Cezar B!)
Eu vorbesc zilnic cu ai mei pe Skype. Si zilnic ma intreaba daca am mancat . Pentru ca , aparent, daca nu imi amintesc ei sa mananc , o sa mor de foame.
Sa le dea Dumnezeu sanatate sa ma mai intrebe zeci de ani de-acu inainte….