City break în Germania: o postare plină de prejudecăți

– Ce e de văzut în Germania aia? Pe mine nu mă duci să stau la soru-ta în casă 24/7 să ne uităm la TV!
– Nievastă! E Germania, totul e de calitate germană! Acolo și în cămară găsești lucruri de pozat 24/7!

Soru-mea stă în nordul Germaniei din alt mileniu. E cetățeancă germancă nemțoaică, măritată cu un neamț de tip Bismarck 100% (firește, cumnatul vorbește românește!), au doi copii – unul tocmai a terminat facultatea, celălalt face 18 ani imediat și o să-l învăț cu palinca, să-și știe rădăcinile, ce mai! E de-a lor – dar tot se bucură când vine acasă și râde de noi că mâncăm ciorbă (când era mică a fost traumatizată cu ciorbele, așa că a jurat pe o pentagramă diavolească că ea nu va găti veci așa ceva, a fost zi de sărbătoare în iad în ziua aia, dadada!).

Nu am plecat singuri, ci am luat cu noi și una bucată familie de văr, v-am mai zis că vărul meu e practic brother-ul meu, unul cu altul suntem la rang de văruți, ceea ce e net superior oricărui tratat de prietenie între popoare.

Am zburat cu Wizz-ul până în Dortmund, ne-am reunit cu familia soru-mii și în prima parcare am halit 60 de sanvișuri (români eram 7, nemți 2 și ne aștepta un drum de vreo 4 ore pe Autobahn-ul ăla nemțesc, deci au uns soru-mea cu cumnatu-meu la sanvișuri ca apucații, vreo două zile). Am urcat în microbuzul închiriat de cumnatu-meu (apropos, dacă aveți nevoie de inchirieri auto Cluj, acuma știți unde să apelați), ne-am tot dus, am mai ațipit pe drum, că eram în concediu, ne-am mai dezmorțit oleacă ciolanele… într-un final, seara, am ajuns la soru-mea la haciendă, în micul și cochetul orășel de munte care bate la fundic sinăile, predealele și e aproape la fel de furmos ca Păltinișul, cu inima pe mână vă spun asta.

A doua zi ne-am plimbat prin oraș, care e un soi de stațiune montană în munții Harz; și vara e plin de autocare pline ochi de pensionari nemți de 400 de ani, în plină vigoare și mai ales în deplină vervă sexuală de împerechere, că mi-o zis soru-mea că or fost cazuri de bătaie cu cârje între pensionare matusalemice geloase una pe ailantă, așa-s nemții de iubăreți, că nu-s numa’ arbeit, arbeit și somn, să știți!

Și: poze să știți că nu am infinite, că 98,6% din sejur am fost pe modul fugi după Gropărica să nu mănânce pisica/câinele/să nu spargă ceva în magazin/cumpără-i fetei unicorni roz de 15 euro, altfel face crize! Dar câteva poze tot am reușit pentru ca să fac, cum ar fi:

– poză cu iubita mea nemțoaică, nievastă-mea o zis că mă și lasă (acolo); am poză cu ea și în alți ani în aceeași ipostază indecentă de corupt minți tinere, țineți-vă copiii departe de blogul meu!

– poze cu peisaje din orășelul soru-mii: fântâna cu gnomi și cu țiți expuși!

– sanatoriul de nuș ce, dacă ajungi aici statul german îți dă patru lingouri de aur și 100 de bitcoinși;

– călăreții năzdrăvani, gardul ăsta viu tăiat așa și cu mușchi crescut în forma asta e aproape la fel de bătrân ca Ion Iliescu;

– altă clădire germană

Surpriza imensă a călătoriei a fost localitatea Wernigerode. Garantat cu mâna pe Coran vă jur că sigur 99.99% dintre noi nu am auzit de localitatea asta aflată în estul Germaniei. Pe mine mă interesa dintr-un interes meschin: prima dată am fost la castelul ăsta în 2001. Mai țineți minte cum arăta România în 2001? Ei bine, după ce am trecut, în 2001, granița cu fosta Germanie Democrată, am avut surpriza să descopăr o lume nu foarte diferită de România de atunci: mai vedeai drumuri sparte, garduri rupte, trotuare dezmembrate, curți și grădini neglijate, case dărăpănate.

În 2001, la vreo 20 de ani de la reunificare, Germania federală deja pompase câteva miliarde de miliarde de catraliarde de mărci germane în est, și orașele arătau la fel de sparte ca orașul Turda (să mă ierte colegii bloggeri turdeni); și atunci m-am gândit că trebuie să fie ceva legătură între banii pe care îi bagi într-o țară înmulțit cu un număr de ani de la căderea comunismului, și atunci formula lui Brucan, că e nevoie de 20 de ani să ne revenim ca țară după căderea comunismului, mi-a dat cu virgulă, pentru că în noi nu cred că a pompat cineva nici jumătate din suma alocată către Germania de Eest pentru dezvoltare, iar alipirea la Occident s-a petrecut, iată, abia în 2007; păstrând proporțiile, abia prin 2040 vom arăta și noi ca estul Germaniei.

Și știți cum arată partea de est pe care am vizitat-o? Iaca: totul renovat, cel puțin în zona turistică. Drumuri impecabile (mai bune ca-n vest, zicea cumnatul, pentru că-s mai noi), case îngrijite, alei, trotuare, tot ce vrei.

Deci: Wenigerode, fosta Germania de Est. Da, știu, tot ce vedeți a fost construit înainte de 1900, dar uitați și voi cu ce gust au fost renovate toate. Cunoașteți ulițe random din România care să arate la fel de frumos?

– castelul, la care se poate ajunge și cu calul. În căruțe colorate cu coviltir trec germanii/Și mai mulți nemțălăi cu bere își beau banii! Pentru că da, în căruțe, la 11 dimineața, turiștii beau bere și haleau ceva Wurst.

Când am văzut localitatea asta, am avut două flashback-uri de prin cărți:
– primul, cu o rusoaică ajunsă cu tancurile în Germania în ’45, și care le scria alor săi ”BĂI, TOATE FERESTRELE DE LA CASE AU PERDELE!!!! ȘI AU TOATE STRĂZILE PIETRUITE!!!! ACOPERIȘURI CU ȚIGLĂ!!! CE LE-A TREBUIT ĂSTORA SĂRĂCIA NOASTRĂ ȘI DRUMURILE NOASTRE DESFUNDATE??”
– al doilea, cu ceva refugiat politic ajuns prin anii ’80 în Germania, și care, în primul magazin plin cu absolut de toate ce-ți poți dori, a făcut o criză de nervi, a dat cu pălăria de pământ și a zbierat ”CREDEAM CĂ NOI AM CÂȘTIGAT RĂZBOIUL!!!”

Iar despre Paștile la nemți, ziua de naștere a cumnatului meu german de tip Bismarck, drumeția prin munții Harz și alt mare oraș-surpriză numită Quedlinburg, într-o postare ulterior de posterioară, sănătoși să fim și cu chef și timp de scris, că ambele au devenit mare raritate la mine.