Ceai re-laxativ

 

Eram in anu’ I de fuckultate. Proaspat cazat in caminu’ 16, cea mai WTC cladire din tata chestia aia la care americanii ii zic campus si noi ii spunem Hajdeu, ca se urca greu, pute ca un penteleu si e batrana ca Dejeu.

Dumnezeul studentilor, intr-o clipita de buna dispozitie (bag sama ca era dupa fo 3-4 beri bagate supt nas prin Niko), s-a impiedicat deasupra Romaniei, si din sacul cu daruri mi-or tat cazut sh loc in camin, si prima masina de ocazie ca student neplatita, si – si mai si, semn ca Atotputernicul era chiar in toate foarte bune – o amarata de bursa studenteasca, ce s-a oprit tocma in dreptul numelui meu pe lista. Supt mine – inca o persoana, chiar gajica (din pacate, numa’ pe lista sub mine) amandoi fericiti ca, din toti prostii sectiei, noi mai eram si platiti de prostii de contribuabili ai proastei de Romania.

Ei bine, “pe vremea mea” se statea la coada dupa bursa. Se statea vreo 2 ore. Si era noiembrie, si studentii atrageau burnitza. Si tat ploua si mazarikia peste noi, si degeaba ne inghesuiam ca in autobuz, ca eram numa palton frecat pe palton. Da’ pe toti ne incalzea caloriferul gandului ca punem labutzele pe imensa suma de 400.000 lei, ce mai, o mica avere in anii aia de glorie ai guvernului Vacaroiu! Kilu de lapte era mai ieftin ca berea, da berea nu-ti dadea gaze, numa iti presa vezica, de-ti trebuia batiscaf sa supravietuiesti acolo, daca erai parazit, parol!

Si normal ca stateam cu cine altu’ decat dragutzu’ de Mitroa sa ÎMI iau bursa ca sa ÎI fac cinste, in virtutea unui mecanism logic foarte complicat, care functiona dupa principiile “ai intrat la faculta, dai de baut”;  “ai loc in camin, dai de baut”; “e marti, dai de baut”; “iei bursa, dai de baut!” Si dupa ce m-am tot frecat de paltoanele unor domnisoare dragutze si foarte feminine din Basarabia care deja imi suradeau bovin, m-am trezit stapanul comorii – bursa pe doua luni, ca asa se dadeau pe vremea aia, se statea la coada si se primea retroactiv. Cand nu mai razbeam numarandu-i, pune laba pe mine un grizzly, de am si crezut ca ii peshtele din Tighina a lu’ tantile alea – noroc ca era Flaviu, flamand ca un urs, insetat ca un peshte si fara chef de glume. “Ba, zice, fii antena: da mie banii sa ti-i tin, ca tu esti prost si ii baji in pokere; si de ei cumparam un pui si o sticla de vin, si merem la gajica-mea sa facem o friptura, si iti dam si tie!”

Puiul si vinul se cumpara, in tzara mea, de la Alimentara; asha ca purcedem spre un asemenea stabiliment si intram cu tupeu de bijnitzar inauntru. Inauntru – doua domnisoare, una urata si grasa, alta urata si slaba. Coshuri, ochelari, halat soios cu sange inchegat, paine servita direct cu mana. Coc cu fire de par rebele, presupun cu lindeni, ureche innegrita. Scurmat in nas si taiat parizer cu aceeasi manutza, dat rest o lama Orbit sau o caramea. “Formula As” sub tejghea. Tot tacamu. Da’ tinere si cu chef de ras.
Incep:
– Puiutz!
-??
– Puiutz!!!
Se hlizeshte, si chiar rade.
– Imi dai?
– Ce sa-ti dau?
– Pai ce poti primi de la un puiutz?
Iara rade, de parca is Stan si Bran.
– Hai, ca am planuri mari, zic io.
– Ce planuri, icneshte domnisoara.
– Vreau sa iau ce-mi dai tu si sa il pun sa faca sex cu o sticla. Serios.
Se uita intrebatoare la mine. Ii explic:
– Mai puiutz, iau puiul si il fac la cuptior cu o sticla bagata-n intrarea de sub spate. Iese bestial. Se rumeneshte si ramane carnea cu crusta si totusi moale. Clar ca nu are ce iesi rau daca e vorba de chestii bagate in maruntaie.
Amandoo rade.
– Si pe noi nu ne inviti?
– Cum sa nu, zic, sa vezi ce puiutz o sa am! E bestial, v-ar place, zic io, facand cu ochiu ca imi intrase o musca, fix in mijlocu’ lunii noiembrie, intre iris, stelute si bastonase.
Deja eram servit cu o felie de parizer si o maslina din partea casei. Aia mai grasa isi ascundea firele rebele supt boneta.
Mai vin doi pensionari sa isi ia parizer, pleaca. Noi ne lom o bere si ne asezam la masutza din inauntru si sorbim. Pe-ndelete. Din bursa mea. Ursus verde.
Intra o babojnitza preistorica. “Mama mea, zice una dintre ele, mama, uite, ei sunt studenti!” Venerabila doamna vrea sa ne pice la picioare sa ne spele picioarele cu parul ei, dar o oprim la timp. Glumeste cu noi.

Terminam berea, si merem sa platim. Flaviu scoate portofelu LUI cu bursa MEA si le lasa ciubuc gras. Cand scotea mai abitir bancnotele de hartie, aluneca un pliculetz. Pe asta il podideshte rasul de o si facut baloane pe nas si imi arata: “Ceai Laxativ”. Pe asta il constipau tigarile si berea, si statea cate un deceniu la buda. Vad plicul si clar ca rad si io si le aratam si lor. Tipele, pe spate de extaz:
– Ceai relaxativ??? Cum e asta?
– Te relaxeaza, zice Flaviu,  cu fatza de sculptura.
– Cum te relaxeaza???
– Bine, zice sfantul din vitraliu, te asezi… si te relaxezi de n-ai nici o treaba! E pentru sesiune, zice el, dandu-si seama rapid de potentialul fazei. E de la mama, care e medic ginecolog, si care m-a invatzat tot ce stiu.
– Vai ce fain de voi, zice tanti, ca va puteti relaxa band ceai, zice, ca aici la noi la servici e atata stress… ghe numa!
Flaviu si-a asezat ochii stramb si a judecat drept. Oricum ajung in iad, se gandeshte, oricum. Orice as mai face de acuma incolo. Nu mai am scapare. Si atunci s-a exprimat cum se exprima porcu’ ala care intra vara in beserica pentru ca podelele de lemn ii tzin racoare, si de fericire se caca langa altar.
– Fetelor, zice el, uite ce e. Asta e un ceai foarte scump, luat pe reteta.

Si facu o pauza. Strategica.

– Vi-l dau voua. Va rog sa-l primiti. E foarte bun.
– Nu, ca nu ne trebe…. lasa, poate iti trebe tie, mai ales daca e scump.
– Fetelor, zice Flaviu, si le fixeaza ca un boa care ataca un pui de caprioara. Mai incerca o data sa reziste tentatiei, dar Flaviu nu poate niciodata sa reziste tentatiei. Nici eu.

Si mai face o pauza.

– Va rog. Din partea noastra.

Si tace din gura. Si o mai si inchide.

Linistea cobori ca o mantie a inserarii peste borcanele de mustar. In puterea incremenirii, auzeam cum se strange membrana necomestibila a parizerului peste tubul rozaliu, si cum se deshidrateaza maslinele turcesti. Dintr-o data, telemeaua nu mai vorbea cu icrele de crap, iar sticlele de bere Ursus verde priveau undeva, in zare, spre pesmet.

In mintea negustoreselor se dadea o batalie surda. Si muta. Si retardata. Intr-un final apoteotic, privirea heruvimica a Flaviului le-a indemnat spre catehism. Nu se refuza darul unui crestin. Nu. Asa ceva nu. Batalia din capul lor lua sfarsit.

– Dar il beti aici, si acum, zice Flaviu, subtilizand prospectul pliculetului. Credeti-ma. E foarte bun la gust. Santalul de portocale rosii de Sicilia o sa vi se para apa de la robinet.

Stam si ne uitam teleghidati cum domnisoarele umplu un ibric cu apa, si zburda ca niste iele in spate (niciodata nu am stiut ce se intampla acolo unde scrie “Accesul Interzis”). Auzim un aragaz ca isi da drumu cu un oftat, si un chibrit cum scapara. E gata. Pliculetul nu mai are scapare.

Am mai stat in magazin numai pana cand i-au dat si batranei sa bea, si tanti a baut prelung, ca afara era frig, si ceaiul era cald. Si bun. Noi am refuzat, politicos. Fetele au topit doua linguritze de zahar in cana si s-au suparat una pe alta ca una a baut mai mult decat cealalta. Noi ne-am luat puiul si sticla de vin si am plecat cu promisiunea de a reveni, convinsi ca Dumnezeu va trimite o masina sa ne calce peste mainile care au dat si gura care a mintit. Inca o asteptam sa vina si in ziua de azi.

In seara aceea am papat cel mai bun pui facut pe sticla din viatza mea. Si ii multumesc lui Flaviu ca mi-a dat si mie. Ca asa m-am ales si eu cu ceva din bursa mea, ca restul banilor nu i-am mai vazut nici in ziua de azi. Presupun ca or sa vina odata cu mashina aia. Da’ l-am batut la table pe Flaviu si pedeapsa a fost sa mearga a doua zi la magazin sa vada daca tipele nu erau cumva in concediu medical. Dar nu s-a mai dus. Presupun ca va merge dupa ce ne va calca masina aia.