Oul lui Mitroa

Ou

Ati auzit de oul lui Columb? E, vax albina. Pana si eu am auzit de el. A dreq Columb, mono-coios, si descopera ditai continentu’, pitit cale de trei zile de exasperarea echipajului!

Noa, da’ ou’ lu Mitroa e mult mai poietic.

Clar, eram in caminu’ 16. Abatorul de minti fragede. Armata mea. Stagiul meu militar. Si cand plecam din camin in vacantza de iarna din anul de gratiela 1997, ramane un ou nespart, pe care nimeni nu il mai poate papariza, ochiza, fierbiza, papa, arunca. Un ou stravechi. Pe care cineva (aka Mitroa, ca e cineva!) are ideia geniala de a-l lasa pe calorifer pentru a se coace peste vacantza de iarna. Sau incuba. Sau whatever. Ideia era sa iasa primul pui din expresia “ce puii mei”.

Din pacate, Dumnezeul puilor a avut fericita inspiratie de a nu lasa vreun exemplar aripat  sa se nasca in cazarma 16. Am aflat acest lucru dupa exact patru saptamani, cand ne-am adus aminte de el. Oul deja capatase niste nuantze albastrii, si niste miasme emanand din porii personali care depaseau cu mult aroma bocancilor nostri in spatele carora se ascunsese nelegitimul prins de razie in odaia noastra. Dar era OK. Oricum aveam narile atrofiate de la gatit papare cu ceapa in slanina topita (shunca, pentru sudishti) si de la aroma dulapelor unde pastram kilotii. Asa ca l-am mai lasat sa fiarba in albush propriu pana in sesiune.

Ei bine, in sesiune, dupa o repriza furioasa de invatzat, cautam la marea disperare ceva de facut. ORICE. Si intr-o duminica dimineatza mohorata de ianuarie, pe la vreo orele 13, Fla’ Mitroa’ regaseshte oul. Care cam zvacnea. Parerea mea e ca deja isi dezvoltase un intelect propriu. Ce sa faci? Nu era decat o singura solutie. De aruncat la cosh nu puteam, ca iesea noaptea din gunoi si ne sugruma pe toti. Asa ca ne-am hotarat sa il facem cosmonaut orbital. Asa ca mytroianul l-a inshfacat viguros cu mana cu care isi tinea putzulica cand facea peepee si s-a catzarat pe masa din curul camarei, pentru a-l promova in proiectil inteligent (cum dreq atz traduce voi homing missile???) spre o tinta demna.

Si tinta s-a aratat.

In spatele caminului (deci in partea de est, partea opusa intrarii, adeca a plaformei unde se stransesera cioabele de la meciul romano-croat) existau neshte cashi, locuite de neshte bashtinashi super pashnici. Nush ce cultivau aia vara in gradinile lor generoase, deoarece nu mai puteai vedea culoarea pamantului de cate desheuri arunca un camin intreg de studentzashi pe gem. Ptiu, pe geam. Sticle de bere, borcane cu zacusca inflorita, cutii de plastic cu pilaful de acum doua saptamani, pungi cu apa, coji de cartofi, pixuri, ceapa, pantofi scalciati, inca un televizor, doua chiuvete care s-au facut tzandari pe pavaj, o tzeava de dush, un pat, o saltea care a aterizat pe acoperisul de deasupra intrarii si a ramas acolo, innegrita de la ploaie, pana anul urmator, carti, cursuri arzande diafan prin aer, izmenele de-asta iarna, vreo patru coshuri de gunoi de plastic rosu, un lighean portocaliu, tacamuri, paine mucegaita, frigiderul de la etajul opt, tot gunoiul de pe palier, blugii vechi ai colegului de camera, cojile de la ceapa, mamaliga scorojita, rezerva de slanina. Toate, intr-o avalansha tinereasca de proiectile pe care propitarii renuntasera de la a le mai indeparta. Ei bine, nacazul mare nu il reprezenta covorashul de desheuri, ci toaleta (ptiu, buda!) aflata – ati ghicit! – in curte. Buda clasica, cotetz de lemn.

Ei bine, in acea duminica, intr-o ora post-slujba-de-duminica-de-la-biserica, Flaviu cantarea un outz de gaina proasta intr-o mana, si cu cealalta fixa tinta, orice tinta, precum discobolul din caminul 16. Ce tinta? Pai sa va spun. Unul din nefericitii locatari ai cashilor din spatele caminului, unde soarele nu rasare nici daca-l mituieshti, tocmai mergea voios spre cotetzul rustic de lemn pentru a se exprima fiziologic.

Bad idea jeans!!!

In aceeashi nanosecunda, creierul berizat al mitroiului meu a fixat tinta, a procesat binar GPS-izat informatia, a stabilit coordonatele si a slobozit incarcatura hepatica catre nefericitul pisharcos. Bineinteles, cu aceeasi acuratetze cu care ai incerca sa nimereshti o angiosperma cu un proiectil de un micron (nush de unde comparatia asta, da’ iubesc cuvantul “angiosperma”). Daca nu l-a nimerit, nu a fost vina lui; cert e ca in aceeasi nanosecunda, inca alte trei minti luminate din camin s-au gandit sa ii trimita nefericitului niscai mancare stricata, in asa fel ca omu isi putea hrani in sfarsit o saptamana familia cu bucata zdravana de paine mucegaita, crihanul de slana afumata si branza cu mucegai ne-nobil pe care cele trei minti semi-treze s-au gandit sa i le arunce, spre indestularea gintei sale. Ca l-au nimerit sau nu, nu pot sa va spun; cert e ca omul si-a atins scopul final – atingerea americii sale cotetzeshti si buzeshti – dupa care a tzashnit intr-un sprint olimpic inapoi spre zidurile cashii sale acoperite de tabla, tabla aia infecta care suna ca dreq cand aruncam cu sticle de bere (evident, goale!) noaptea pe la 4.

Toate bune si frumoase si grase, sesiunea continua, si asa continua si studentia.

Dupa 2 saptamani, un zvon scutura caminul. Urmeaza sa ne puna zabrele la fereshti! Sa nu mai aruncam desheuri radioactive pe ferestre. Caminul a inceput brusc sa arate ca penitenciarul de la Vascautzi.

In ziua in care au ajuns la noi la etajul 5 cu zabrelele, Flaviu revine acasa dupa o cina copioasa (si altceva, probabil la fel de copios!) de la prietena lui, care dispunea si de televizor in dotare. Meseriashu’ tocmai vazuse pe NCN (postul local) un interviu luat locatarilor de supt ferestrele est, din partea opusa intrarii, cu ocazia zabrelirii caminului. Locatari, intre care un personaj foaaaarte dubios si mincinos se plangea ca “D-ra reporter, da’ nu pot nici macar sa merg la toaleta din cauza deseurilor pe care le arunca studentii pe geam! This is outrageous!!!”

Si amu stau si ma intreb: oare o fi vreo legatura???

Din acel moment, nu am mai putut arunca desheuri pe geam decat strezurandu-le printre ochiurile de plasa de metal de la geam. Ce pierdere! Pana atunci, la orele 9 dimineatza si 9 seara, cand caminul pleca la faculta in Pub sau revenea seara de la “studii”, nu numarai pana la 6 pana sa vezi o punga, un ambalaj, o sticloantza goala sau ceva mancare putrezita plutind voios catre coordonata telurica – o data la 3-4 secunde. Din acel moment nu am mai avut ce numara. Decat ghemotoacele perseverentilor, pe care ajtia se incapatanau sa le arunce printre ochiurile  de sarma, in ciuda autoritatii.

O lovitură, dă-i și tu!