Lecţie de supravieţuire dintr-o şedinţă

Era astă-iarnă, şi era frig de puteai face gloanţe din mercurul termometrelor.

Ziua începuse rău pentru Grigore: din cauza frigului, maşina nu-i pornise, aşa că trebui să o ia pe jos către staţia de troleibuz. Pe drum, din cauza poleiului, luase o trântă sănătoasă şi îşi sparse telefonul tocmai când anunţa la serviciu că întârzie: avea la prima oră o şedinţă importantă la care sigur avea să fie beştelit. În troleibuz îl înjunghiase într-un loc moale cotul ţeapăn al unui pensionar care se grăbea la o promoţie la tigăi, apoi, când ajunse la serviciu, îşi dădu seama că uitase mapa cu prezentările în maşina lui care nu pornise. Zăpada i se topise pe bocanci şi îi înmuiase ciorapii, iar mâinile îi erau îngheţate bocnă. Într-o clipită îl străfulgeră gândul că poate ziua aceea era ultima la actualul loc de muncă: să întârzii la şedinţa parcă anume făcută să te desfiinţeze, să vii şi nepregătit şi nici să nu ai chef de discursuri după o călătorie cu troleibuzul mai înghesuit ca-ntr-o baterie de găini ouătoare – sunt clar semne rele.

Intră în clădire, se îndreptă spre biroul lui sperînd ca şedinţa să nu fi început. Biroul era gol; semn rău, îşi spuse din nou.

– Unde sunt toţi? o întrebă pe o colegă care îşi calma mama la telefon că nu, nu e chiar aşa dezastru pe cât arată ăştia la ştiri, ce dacă s-au bătut clujenii ca chiorii pe stadion ieri noapte?
– Sunt în şedinţă, se agită colega, fugi repede, te aşteaptă, au întrebat de tine, de ce nu ai sunat?

Grigore porni către sala de conferinţe ca un viţel către abator. Ţinea mâinile în buzunar şi se juca cu ce mai rămăsese din telefonul său – nişte cipuri şi o plăcuţă cu circuite imposibil de recuperat.

– A, domnul Grigore, tocmai vorbeam despre dvs! se repezi duşmanca lui numărul unu din firmă la jugulara sa imediat ce-şi făcu intrarea, scuzîndu-se tăcut. Nu staţi jos, prima dată spuneţi-ne de ce nu aţi depus raportul de activitate pe ianuarie!

Acum e-acum, îşi spuse Grigore. Dă-l încolo, e numai un job; măcar să ies în stil mare!

– Am fost la spital, spuse el.
– Dar ce aţi păţit? întrebă ironic colega cu care se avea ca bacteria cu antibioticul.
– Nu pot să vă spun, sper să mă-nţelegeţi.
– Nu, nu putem să vă înţelegem, spuse colega, hotărâtă să vadă sânge cu orice preţ. Sunteţi sănătos ca o stâncă!
– Ei, tocmai, că nu-s! Dacă aţi şti ce am păţit…

Trase aer în piept şi se gândi panicat cum să dreagă busuiocul. Se simţea ca în şcoală, când era prins cu tema nefăcută, şi se scuza cu “am fost bolnav, m-a durut piciorul!” Râcâi disperat pe carcasa craniului, scotoci prin circumvoluţiuni după o scuză viabilă, credibilă, înduioşătoare…

Apoi scuipă cuvintele ca pe coji de seminţe, solemn ca un episcop:

– Dragi colegi, am fost răpit de extratereştri!

Şi-şi băgă mâinile înapoi în buzunare.

Colegii se opriră din respirat dintr-o dată, ca la un semnal. Unul dintre ei mâzgălea o foaie, iar la auzul frazei fatidice rupse, pur şi simplu, mina creionului. Un altul se opări cu cafeaua, dar nu reacţionă deloc, ca în transă.

Apoi, dintr-odată, toţi izbucniră în râs. Şi hohotiră vesel, ca nişte copii, aşa cum nimeni nu se gândise că se poate râde la o şedinţă de beştelit Grigore la minus 22 de grade, într-o dimineaţă de luni care începuse prost.

Atunci, Grigore scoase din buzunar unul din cipurile telefonului său distrus şi îl trânti cu putere de masă, încruntat.

– Şi acum am fost până la Neuro, unde m-au operat chirurgii şi uitaţi ce mi-au găsit în cerebel!

În momentul acela, toată sala amuţi…

15 lovituri, dă-i și tu!