La pescuit cu ungurii

– Weekendul ăsta merem la Bistriţa, zice muierea.
– Poate tu, zic eu. Eu am treabă.
– Merem la naşii noştri unguri! Ştii ce mâncare şi beutură bună au ei.

Naşul ungur e medic la sat, e tinerel şi frumuşel şi îl ţin babele din comună ca asteroidul pe micul prinţ. El s-a resemnat să accepte şpăgi medicale de genul “azi v-am adus o pulpă de mistreţ, domnule doctor, că se împlinec 5 zile şi 4 ore de când aţi vindecat-o pe soţia de unghia aia de la picior care trebuia tăiată! Fiţi pe fază pentru potârnichile aniversare de mâine”. Dacă refuză cadourile astea, se supără cetăţenii şi vin la el cu topoare şi cu coase. Păi ce doctor e ăla care nu primeşte potârnichi?

– Mi se pişcă, ştii că ţin post şi pateul de soia e la putere! Poa’ să aibe şi tocăniţă de trufe de Madagascar cu sos de ginseng şi pălincă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân, tot degeaba e, zic eu.
– Mergem împreună la pescuit, dacă vrei, aruncă nievasta atuul pe masă, din prima.
– Weekendul ăsta merem la Bistriţa, atunci, încuviinţez eu.

Şi tot merem. Ne întâlnim cu naşii, ne ţucăm. Ioaaai, ce mare s-o făcut Gropărelul, dă-mi-l şi mie să-mi facă pârţ şi să-mi râgâie în braţe! Uite la el, mi-o râgâit, hihihi!

– Naşule, ai undiţă? întreb de cum pun piciorul pe meleagul bistriţean.
– Nu! Că habar nu am să pescuiesc. Nem tudom, mai zice naşul.
– Hmmm! zic eu. Las’ că am adus eu tot ce trebuie.

Se face a doua zi. Halesc o felie de pită cu pateu de post, cu o ridiche şi o felie de castravete, şi mă apuc să îi grăbesc să ajungem la pescuit.

Şi noroc că i-am grăbit.

Că numai aşa am putut ajunge la pescuit pe la 3 după-masa, şi nu la 9 seara. Pe lacul Brăteni.

Vine paznicu: 50 lei taxă! Nu contează dacă staţi numai o oră sau două, nu contează că daţi la plută, nu la fund, nu contează că sunteţi vai mama voastră pescari şi că aveţi numai 2 beţe! 50 lei şi gata!

Plătim oftând.

– Naşule, zic, ia tu undiţa asta gata făcută, că la astalaltă îi leg io montura mintenaş, şi vin şi dau şi eu lângă tine!

Mintenaş la mine înseamnă cam 40 de minute, atâta-s de ambidextru când leg cârlige de pescuit.

Naşul înfige în scârbă, cum se pricepe şi el, trei viermi în cârlig, aruncă şi scoate carasu’! Instantaneu!!!

Am crezut că fac infarct în Bistriţa de la concentrare. Mă precipit să leg cârligul, îmi şterg mucii cu mâna în care ţin acul, desprind apoi cu dibăcie acul din năsuc şi arunc şi eu pluta în baltă.

Stăm.

După 10 minute, naşu’ zice “Istenem, mi-e foame! Mă duc să fac grătarul”, moment în care se înfige lângă mine nievastă-mea, care tocmai îl adormise pe ăla mic.

– Şi io vreau să învăţ să pescuiesc! zice ea.
– Bun! zic. Fii antenă.

Îi bag trei viermuşori scârboşi proaspeţi în cârlig, să miroasă ca Rexona cu feromoni pentru neamul piscicol.

– Fii atentă cum arunci, încep eu ora de meditaţii de pescuit. Deci iei mulineta, mai eliberezi din fir. Musai verifici relaxorul să nu fie prea liber, să nu agăţi ditamai caşalotul şi să pierzi dupa aia fir din mulinetă. Nu mai tot vorbi! Verifici montura. Aşa. Aruncă acum. Stai relaxată! Nu mai tot vorbi! Ochii la plută! Nu mai tot vorbi! La pescuit n-ai voie să faci zgomot, că duşmanul şi peştele veghează! Nu mai tot vorbi!

În timp ce tot vorbesc eu cu ea, ea scoate o roşioară.

– Ce ziceai? întreabă.
– Nimic, zic. Nimic.

Îi pun roşioara lângă carasul naşului.

– Continuă aşa, zic. Io mă duc mai încolo.

Plec. Caut un loc care să îmi aducă marea captură. Stau ca prostu’ cu pluta în apă vreo 2 ore.

În timpul ăsta, cei trei termină de gătit grătarele. Şi halesc carne delicioasă, că mirosea de leşinam.

După două ore de momit, implorat şi rugat la nişte zei greci ai apelor şi la Allahi, iau şi eu o amărâtă de roşioară. Deci ridicol de mică. Gropărelul are puţa mai groasă decât roşioara aia subnutrită.

Mă întorc cu ea triumfal la locul de grătar.

Nu ajung bine, că începe vijelia: ploaie, vânt.

– Naşule! zic. Ştii să faci zamă din aia ungurească de peşte?
– Nu ştiu, zice el.
– Atunci propun să eliberăm peştii înapoi în lac. Ce zici?
– E OK, zice el. Lasă-i să trăiască.

Îi eliberez. Peştii îi mulţumesc zeului lor caras şi roşioară.

– Aţi apucat să-mi faceţi şi ciupercile mele pe grătar? Să halesc şi eu ceva? Că uite, e 6 şi azi am mâncat numai o felie de pită cu pateu de soia! Că mi-i acru în gură ce foame mi-i!
– Nu, zice naşu. Nu am apucat, că o venit ploaia. Hai că merem acasă amu. Îs numa 2 ore până în Bistriţa. Hai că nu mori tu pân-acasă.

31 lovituri, dă-i și tu!