Domnule diriginte, nu mă mai ţineţi minte?

În weekend am făcut una din cele mai tari chestii de anul ăsta: mi-am făcut curaj şi am ieşit la un suc cu foştii mei elevi, clasa la care am fost diriginte preţ de doi ani.

Înainte de asta, fireşte, am stabilit cu nievasta că dacă nu-i dau bip din sfert în sfert de oră, să vină să mă apere de furia lor.

Ca orice Michael Jackson, dirigu’ Groparu o ajuns cu juma’ de oră întârziere; din motive care ţin de cumpărat peşte de la Ciurila – în fine, asta-i altă poveste.
bad teacher

Cert e faptul că, dacă zeii doresc să distrugă un om, prima dată îi iau minţile; şi, deşi au trecut nu mai puţin de 11 ani, tot nu m-am abţinut să nu încep să ghicesc numele foştilor elevi! Care elevi, vreau să zic, i-am lăsat copilaşi cu mucii-n musteţi; şi amu, măre, ce fete frumoase şi ficiori voinici de 24 de ani s-or făcut! Deh, guvernarea Ponta, degeaba, se cunoaşte proteina de calitate.

Şi ajung la ea. Una din cele mai potolite copile pe care le-am avut în clasă, şi care acum era o domnişorică frumoasă şi demnă. Şi stau şi mă gândesc: cine-o fi, mă…?
– Domnu’ diriginte, nu mă mai ţineţi minte?

Să vă văd eu cum vă scoateţi din situaţia asta!
– Ba cum să nu, ăăă… ăăă…
– Maria B.! zice ea, cu privirea de oţel.
– Sigur, Maria B.! Vai, Maria, ce te-ai schimbat…
– Nu mă aşteptam ca tocmai mie să-mi uitaţi numele.
– E, să ştii că nu e chiar aşa: e de bine dacă nu te mai ţin minte.
– De ce?
– Păi de regulă îi ţii minte numai pe cei care au fost răi la ore, pe cei cuminţi îi uiţi!
– Deci dacă aţi uitat cum mă cheamă, aţi uitat cumva şi cum nu mi-aţi dat premiu în clasa a şasea?
– Ce? zic eu.

Deja lucrurile se complicau. Trebuie să înţelegeţi că în 11 ani am cunoscut foarte multă lume, am schimbat nişte locuri de muncă, am freelansărit cât am putut, am schimbat nişte găşti… şi am ajuns la etapa din viaţă în care feţele se cam amestecă între ele, şi eu nu mai ştiu ce am mâncat la ieri micul dejun! (ba da, am mâncat unt şi gem) (ba nu, unt şi gem am mâncat alaltăieri) (hmm… da, aşa-i).
– În clasa a şasea nu mi-aţi dat premiul III când trebuia! zice ea, cu o privire de Kill Bill.
– Clasa a şasea…?

Deja o băgasem pe mânecă.
– În clasa a şasea, doamna directoare i-o scăzut nota la purtare colegei R. pentru că a chiulit. Asta i-a scăzut media generală şi premiul ar fi trebuit să-mi revină mie. Am aşteptat până în ziua decernării premiilor, dar la serbarea de final de an nu mi-aţi rostit numele. Mama era de faţă şi am plâns vreo două ore, dar dvs. nu m-aţi văzut. Mi-aţi dat, totuşi, premiul după o săptămână. Lângă cancelarie, când pe coridor nu era ţipenie de om.
– Dar mi-am cerut scuze pentru încurcătură, nu?
– NU!

Tac preţ de o secundă, în timp ce forez cu disperare după o scuză care să şteargă palma aia administrată de dirigul indolent unui obraz rumen de fetiţă de 12 ani. E naşpa, mizerabilă chestie! Mai ales că sigur o contat enorm pentru ea şi mămica ei. Mi le şi imaginam, stînd în ploaie ca după un tătic care nu mai vine din război, şi premiul se face că nu le cunoaşte… trei cărţi ieftine, dar care însemnau cât toată lumea pentru fetiţa aia…

Trag aer în piept şi încerc să o dreg, graţios ca un hipopotam:
– Mai zi-mi odată, te rog, cum ziceai că te cheamă? Că n-am reţinut.

 

10 lovituri, dă-i și tu!