Cum se cresc copiii în România, lecţia 444356

Azi, ultima zi de martie 2014 din vieţile noastre, eram cu Gropărelul prin parc şi făceam pe santinela: Gropărel, nu mai scuipa bunicuţele, Gropărel, nu mai muşca copiii. Printre picături, mă minunam de stadionul nostru cel mândru din oraşul nostru de cinzăci de stele Michelin şi de cum este el presărat, ca florile pe rochia unei miresici, cu gunoaie vomitate din pubele răsturnate. Şi ce gazon uriaş era netuns ca un dac sau gepid. Şi cum curgea fântână pe singura alee care duce la stadion din parcul de copii.

Nu am făcut poze, că nu-s chiar aşa de artist. În fine.

După vreo 2 ore, izbândesc să-l conving să mergem să o luăm pe mami, care avea un gheşeft. Dar numai şi numai după ce i-am promis că-i cumpăr ceva delicios de la Profi.

Pe drum, fiu-meu îşi dă seama că nu suportă să fie dus de lesă (nărav de care sper să se dezveţe până se însoară, altfel o să-l bată şi pe el nevasta). Aşa că inventează pe loc un joc: când zice el, semaforul e roşu şi ne oprim; când are chef să mergem mai departe, semaforul se face verde şi ne continuăm itinerariul.

În 40 de minute făcusem trei metri.

Pe drum, lângă noi, trece un alt băieţel şi un alt tătic. Băieţelul se uita iscoditor la noi şi – ca un viitor realizator de emisiuni la radio cu nume de iaurt – ne fură imediat conceptul de joc. Două secunde mai târziu, strigă la taică-su, care se uita complet absorbit la un ecran de telefon, întru gloria lui Mark Zuckerberg:
– Tati-tati-tati! Hai să ne jucăm un joc: când eu zic că e roşu, ne oprim, şi când e verde, mergem mai departe!
– N-am timp de prostiile tale, i-o reteză tatăl din scurt, ca Verestoy Attila în pădure.

Ce mai, deci exact ca Verestoy Attila în pădure.

4 lovituri, dă-i și tu!