Consignaţia 7080

Eram prin anul de graţie ’88… sau ’87. Io aveam vreo… 8 ani? 9-10? Nu mă apuc acum să calculez, că mie-mi place să-mi număr banii, nu şi anii.

Mă duc cu ai mei la mare. La Venus. La hotelul sindicatului. Numai eu cu ei, sorella rămăsese acasă, că deja era fetişcană, avea bacalaureat într-un an sau doi. Ştiţi cum era: hotel vechi, mobilă care troznea, podea de ciment, mochetă mâncată, mâncare – tocană de zgârciuri cu mămăligă şi ciorbă de perişoare înecată în grăsime, adică cea mai recomandată haleală când afară sunt 40 de grade.

Cine mergea la mare găsea Pepsi. Noi, în Sibiu, beam Sicola (Sibiu Cola, o chestie neagră şi amăruie la gust, mai ţii minte, Nebuloaso?), la numai 2 lei 50. Se găsea la aprozare şi la Gostat.

Înainte de a pleca, l-am întrebat pe my best friend Adi, care era şi foarte sas, ce să-i aduc de la mare: scoici, nisip? Bikinei? Ochii i-au sclipit mişeleşte, instant: Pepsi!

Aşa că am ajuns la mare, dar nu am găsit Pepsi nicăieri. “N-avem, copile!” – aşa mă lătrau amabilii vânzători de la terasele comuniste.

Într-o zi mă găseam singur în camera de hotel, ai mei nu ştiu unde plecaseră. Citeam ceva Karl May.

Şi-am auzit pe coridor strigătul de luptă: “Se dă Pepsi la restaurant!”

M-am luat şi m-am tot dus. La restaurant – purcoi de lume.

Mă pun la rând, cuminte. Aveam 10 lei în jeb, pe care-i tot frământam în lăbuţele mele de copil care face planuri.

Se mai bagă nişte oameni mari în faţă, iar eu, pui de ardelean, tac şi mă frustrez. No, aşa-i viaţa – aşa mă consolam încă de pe atunci.

Îmi vine rândul.

– Cât e o sticlă? întreb.
– 7.50 lei. Câte vrei?
– Una, oftez eu.

Scot cei 10 lei, primesc 2 rest înapoi, de restul de 50 de bani s-o făcut că plouă, m-or uşchit repede şi gata, următorul.

Aşa-i viaţa.

Îmi iau într-un suflet mica comoară, o ascund sub tricou şi fug în cameră cu ea, să nu mă vadă nimeni (nu era voie să iei sticla cu tine în cameră). Caut ceva cu care să îi pun capac, şi găsesc nişte batistă din care îi fac un dop ca la un cocktail Molotov. Sticla o dosesc bine prin bagaje.

Mai stăm vreo 3 zile la mare, şi plecăm acasă. Unde şi ajungem după vreo 12 ore de mers.

Între timp, Pepsi-ul meu cam fermentase niţel. Şi se cam răsuflase tot prin capacul său de cocktail Molotov.

A doua zi mă întâlnesc cu Adi, că planificasem să furăm corcoduşe din pomul unui vecin care stătea la casă.

– Adi! îi zic. Am transpirat sânge până să îţi fac rost de Pepsi. Dar ţi-am adus! Ia de aici, zic eu.

Adi ia sticla cu mâini tremurânde de pofte. Scoate dopul şi bagă la maţ. Două floricele albe de mucegai dispar printre amigdale, ghiogâlţ-ghiogâlţ. La final, Adi face: aaaahhhaaa, bun-o fost.

Mie nu mi-o păstrat nimic. Deci nu am mai apucat să beau. Şi a păstrat şi sticla, ca artefact.

După revoluţie, Adi cel sas a plecat în Germania şi nu am mai păstrat legătura. Îmi place să cred că nu de la Pepsi ăla mi s-a tras lipsa de poftă să-i scriu scrisori.

De ce v-am zis povestioara asta? Pentru că Pepsi face mare expoziţie mare cu obecte-artefacte din anii ’70-’80, care ne-au marcat tinereţile şi copilăriile nouă, celor trecuţi de o anumită vârstă, nouă, foştilor pionieri şi şoimi al patriei. Expozitia, pre numele său de botez Consignaţia 7080, are loc în Bucureşti, la Grădina Ordinului Arhitecţilor din România (OAR – langa Cărturesti), incepând din 7 iulie. Am fost rugat să contribui şi eu cu un obiect în consignaţie, dar pentru că nu mă pot deplasa personal (voi fi la Sibiu weekendul ăsta) îl trimit aşa, virtual. Iacă-tă-l!

Şi ca să nu existe dubii, preţiosul artefact există şi în format original, primit de ziua mea de la dragii mei colegi de apartament de mai demult Oana şi Marius. Care carpetă va şi ajunge într-o bună zi pe perete, numai să nu mă mai ameninţe nievasta că-mi dă cu carpeta în cap, că cică nu are ce căuta la noi în sufragerie, că sperie copilu’ şi ne traumatizează musafirii. N-auzi la ea!

42 lovituri, dă-i și tu!