Ce fel de om ar face aşa ceva?

Joi şi vineri mi-am luat concediu: nievasta o picat răpusă de ceva răceală misterioasă, iar Gropărelul o trecut de la roşu în gât la ceva faringită cu complicaţiuni. În fine, mers la urgenţe, antibiotic prima dată în viaţa lui, diarei verzui şi scânceli infinite, foit în pat cât e noaptea de lungă etc.

Vineri după-masa, după ce toată familia gropărească dormise tot nu în ultimele trei-patru nopţi şi mergeam prin casă ricoşând din mobile, reuşim să: culcăm una bucată Gropărel, cu ursuleţul lui albastru la piept şi scâncind în somn de-ţi rupea sufletul; culcăm una bucată nievastă, iepureşte, alertă la orice sunet scos din laringe de Gropărel (ambii în dormitor); culcat Groparu în sufragerie, cu TV-ul pornit, să nu cadă prea adânc în moşia lui Moş Ene, să audă când Gropărelul zbiară şi să sară-n schemă.

Nu trec 20 de minute, şi pe la ora 4 (când e somnul mai somn) sună mobilul meu Sony Ericsson cel puturos. Groparu cască jumate de ochi: socru-său. Groparu respinge apelul, doarme mai departe pe burtică.

8 secunde mai târziu, telefonul sună iară. Groparu blastămă uşurel în gând (ceva legat de ceapă şi ridichi): tot socru-său. Groparu respinge din nou apelul. Mai zice şi ceva legat de pătrunjelu’ măsii de treabă, aţipeşte la loc. Pleoapele lipite cu super glue, salivă curgând pe pernă.

Sună telefonul fix! Care l-ar tresări şi pe Tutankamon, care e foarte mort, aşa de strident ţiuie telefonul fix. Face ca o sirenă de război.

Groparu e căpos: se ridică, scoate telefonul din priză.

Revine somnambul în canapeaua din sufragerie, mulţumit că a salvat somnul familiei (care, din dormitor, nu dădea nici un semn de reveneală: Gropărelul era drogat de paracetamoale, nievasta distrusă de somnul făcut ferfeniţă de peste noapte).

Groparu se întinde pe canapea, şi când să viseze iarăşi şi din nou, ghiciţi! Exact, sună din nou mobilul.

Groparu oftează. Nu mai zice nimic legumicol, şi răspunde:

– Alo!
– Alo! Groparu! Bă!
– Da, zic. Ce suni la ora asta, tată socrule?
– Bă!

Deci vocea stresată şi alarmată, de parcă vestea TVA-ul de 448%.

– Vezi că se sufocă nievastă-ta!
– Ha? zic io.
– Da! Că o sunat-o pe soacră-ta, că e jos, la intrare în bloc, şi o făcut astm, şi te tot sună, şi tu dormi şi nu auzi telefonul, şi ea se sufocă! Şi Gropărelul e sus în dormitor, şi trebuie să mănânce! Şi plânge, şi tu nu-l auzi! Şi trebuie chemată salvarea! Şi am sunat la maică-ta să cheme salvarea! Şi ea se sufocă la intrarea în bloc!
– Ce? Cum?

Ca să vă daţi puţin seama de potriveala naibii: nievasta răcită, da? Da. Io zombie de la nesomn, mă gândesc instant că o ieşit cu ăsta micu’ la plimbarea de seară, dar nu m-o mai trezit să-l cobor pe scări până la cărucior (are 11 kile, şi io îl car mai uşor decât nievastă-mea cu alea 47 de kile ale ei, că-i numa’ o ţâră) ca să-mi salveze somnul; nievasta – răcită, deci claro nu respira bine, deci astm! Afară – cald, miezul zilei, 40 de grade. Deci sufocant. Plus că – telefonul era pe vibraţii, nu pe sonor, şi nici nu ne merge cum trebuie interfonul, că dă gherle, deci slabe şanse s-o fi auzit dacă mă suna.

– Cine-o pus-o să coboare fără să-mi zică nimic! mă răstesc la socru-meu.
– Bă! DESCHIDE-I UŞA, CĂ NE-O SUNAT CĂ SE SUFOCĂ!!!!!!!!!!!!

Fug la intrare, deschid uşa: nimeni.

– Nu-i nimeni! zbier.
– E la intrarea în scară!!!!!!!!

Reuşesc să-mi adun bruma de conştiinţă care rămăsese pe fundul paharului şi deschid uşa dormitorului: nievasta dormea ruptă, iar pe Gropărelu’ puteai tăia lemne.

– Îs amândoi aici! zic. Dorm ca faraonii!
– Cum să fie, mă, că acum am vorbit cu ea la telefon şi se sufocă!
– Ţi-o dau la telefon! zic io, să-l camlez.

O trezesc, îi dau telefonul.

Ăsta micu se trezeşte, începe să zbiere ca José Carreras pe scenă la operete.

Nievasta somnoroasă bălmăjeşte nişte consoane într-o limbă gen etruscă sau idiş sau urdu, nu-mi amintesc prea bine.

Pe mine mă sună maică-mea. Gropăroaia.

– Alo?
– Alo, Groparu? O supravieţuit nevastă-ta? O ajuns ambulanţa?
– Ce?
– M-or sunat cuscrii! V-am trimis ambulanţa, s-o salveze pe nievasta!
– Ce? Cum?
– Vine acuma ambulanţa să vă salveze!

Fuck. Fuck-fuck! Îi închid la mamaşa, sun la 112. Gropărelu’ urla că nu-l bagă nimeni în seamă, şi că era bolnăvior.

– Alo, bună ziua… ambulanţa, vă rog… mulţumesc… alo, ambulanţa? Anulaţi, vă rog, comanda către Floreşti… da, ştiu că aţi primit comenzi şi din Sibiu, şi din Satu Mare, da’ s-or crizat cuscrii între ei nu ştiu din ce cauză… e în regulă, nu se sufocă nievastă-mea… nu mă credeţi? Staţi să v-o dau la telefon!

Nievasta o sunase înapoi pe soacră-mea pe fix, că mobilul era ocupat. Soacră-mea, biata de ea, plângea cu sughiţuri. Apropii mobilul meu de urechea nevestii, la telefonul fix se face radiofonie, sau microfonie, sau gsm-ofobie, sau cum îi spune când se aude cu paraziţi la telefonul fix pentru că sună un mobil lângă. Şi nievasta începe să vorbească concomitent cu soacră-mea – care, repet, hohotea – şi cu tanti de la ambulanţă, care nu pricepea de ce se aude microfonie şi de ce plânge soacră-mea în fundal şi de ce urlă Gropărelul şi de ce nievastă-mea vorbeşte în etruscă sau idiş sau urdu (nu-mi amintesc prea bine).

Ca la casa de nebuni furioşi.

Într-un final, ambulanţa se potoleşte, se anulează comanda. Soacra se potoleşte şi ea după care fuge la biserică să se roage pentru noi, să câştigăm la Bingo pe Antena şi să fim sănătoşi. Gropărelul este luat în braţe, schimbat, hrănit, adăpat, gâdilat.

Viaţa reintră în normal.

Aflăm şi noi ce se întâmplase: o pizdă o sunase pe soacră-mea cu număr ascuns şi îi spusese la telefon “mă sufoc! mă sufoc! haha, mă sufoc.”

Soacră-mea o zbierat: fată, tu eşti?

Pizda aia: da! da! Sunt jos, la intrare în scară, nu am cheie să urc! Şi mă sufoc! Că nu-mi răspunde nimeni!

Soacră-mea: unde-i Groparu?

Pizda: nu răspunde!

Soacră-mea: unde-i copilu’?

Pizda: în cameră! (ce dracu să îi spună altceva?)

În momentul ăla, soacră-mea l-o chemat pe socru-meu, şi amândoi m-or sunat pe mine, io n-am răspuns. Apoi i-or sunat pe ai mei, şi împreună or sunat la ambulanţă. Apoi m-or sunat pe mine din nou – pe mobil, pe fix, până am răspuns.

După ce am răspuns, o început nebunia pe care am descris-o mai sus.

În timp ce nievasta o calma pe soacră-mea, la final de piesă de teatru absurd, pizda o sunat înapoi şi o zis că o fost o păcăleală.

Amu urmează: plângere la Poliţie ca să ne deconspire numele pizdei. După care probabil cine ştie, că tre’ să discutăm cu ceva avocado.

No. Ce fel de cretin idiot face asemenea bancuri?

40 lovituri, dă-i și tu!