Ce ar trebui să învățăm după tragedia din Retezat

Când m-am dus prima dată în Retezat era mijlocul lunii iulie. Am ajuns pe creastă pe la 8 seara, și atâta întuneric și ploaie era că nici măcar nu ne-am putut monta cortul, am dormit la refugiul Salvamont.

A doua zi, Silvan, cu care eram, vine panicat și mă trezește:
– BĂ! O APĂRUT UN LAC LÂNGĂ NOI!

Priveliștea cu lacul Bucura scânteind în lumina soarelui în dimineața aceea rămâne una din amintirile mele cele mai frumoase de la munte. Cu o seară înainte, nici măcar nu văzusem cele 10 hectare de luciu de apă din cauza ceții. Era a mia lecție primită pe tema ”cu muntele nu e de glumă”.

Weekendul acesta, doi copii au pierit după ce instructorul lor de alpinism s-a hotărât să ignore avertismentele Salvamontului cu privire la riscul crescut de avalanșă (5/5, din ce am citit pe net).

Nici nu vreau să mă gândesc la ce este acum în inimile familiilor, a părinților și chiar și a instructorului. Nu cred că există, pentru un om, o durere mai mare și o cruce mai greu de dus decât să știi că ai provocat decesul unui copil.

Ce ar trebui să învățăm noi, după tragedia asta?

În primul rând, cred că ar trebui să învățăm să nu subestimăm niciodată natura.

Natura este un teatru necruțător în care prețul pe care-l plătești pentru faptul că ești slab, nepregătit sau ai făcut o greșeală este, simplu, moartea. Ce vedem acasă din fotoliu pe Discovery este, de fapt, ce se petrece în viața reală imediat ce părăsim confortul ăsta iluzoriu al orașului cu drumuri de asfalt, plasturi pentru zgârieturi și medicamente anti-diaree. Natura este implacabilă și necruțătoare și te poate omorî cu otrăvuri și colți și copite și coarne, cu meteoriți, inundații, toxinfecții, ciuperci, gheare, tornade, cutremure, îngheț sau incendiu sau virusuri.

Ar trebui să nu uităm asta niciodată.

Apoi, ar trebui să învățăm să ne pregătim cum trebuie. Până și pentru o plimbare mică.

Ca băiat de oraș, mă fac sută la sută vinovat de păcatul ăsta. Gen, sunt aproape sigur că dacă ar fi fost vorba de mers la munte weekend-ul ăsta, aș fi verificat prognoza meteo de pe telefon ca să știu dacă plouă sau ninge, dar nu m-aș fi obosit să verific și la Salvamont care este riscul de avalanșe. M-aș fi aventurat, poate, pe o creastă de la Bâlea sau alte locuri din Făgăraș ca să fac o poză mai șmecheră, fără a mă gândi nici măcar o secundă că zăpada aia poate fi periculoasă sau de-a dreptul mortală.

Să mai zic? Nici măcar nu am acasă un bidon plin în caz că se ia apa. Am ceva conserve în dulap, dar sunt total nepregătit pentru situații de urgență și nu cred că cu ce am (mâncare) pot acoperi un necesar mai mare de câteva zile; noroc că ardeleanul e plin de slană-n frigider.

În fine: citiți aici un articol mai edificator despre cum să te pregătești pentru anumite situații.

Și, la final, cred că noi, părinții, ar trebui să fim și mai paranoici decât suntem deja.

Mult mai paranoici. Gen: pleacă copilul într-o tabără? Păi, ia să dau un google după dascălii care vor asigura paza. Găsim vreunul care a dat Like la Noua Dreaptă sau are ceva cu ungurii, îl regretă pe Antonescu sau este anti-vaxxer? Păi, ne mai gândim dacă-l lăsăm. Face acolo activități gen drumeții pe piscuri? Ia să verific și eu cu Salvamontul ce condiții atmosferice sunt și hai să mă cert nițel cu profesorul dacă dorește cu orice preț să-i urce pe creastă când riscul de furtună cu trăznete este de peste 70%. Hai să discut și cu alți părinți pe tema asta, pentru că împreună îmi pot analiza și eu mai bine fricile sau putem determina un supraveghetor prea zelos să nu pună copiii de 6 ani să cioplească în lemn cu maceta super ascuțită.

Nu mă înțelegeți greșit, sunt departe de a încerca să-mi cresc copilul într-un acvariu. Dar de cele mai multe ori, dacă îl las în grija altcuiva (școală, afterschool, bunici etc.), cad în păcatul de a crede că supraveghetorul respectiv știe să-și facă treaba și nu se poate întâmpla nimic rău. De fapt, este wishful thinking. De fapt, creierul refuză pur și simplu să se gândească la potențiale accidente.

Ei, tragedia asta ne-a învățat că până și cei mai buni și mai profesioniști pot face greșeli elementare. Și că singura cale de a nu repeta asemenea drame este să nu ne culcăm pe-o ureche.

23 lovituri, dă-i și tu!