Casa visurilor este cu totul și cu totul din sticlă

– Îmi doresc o casă ca un palat de cleștar! zise doamna, sigură că-l lasă paf pe arhitect.
– Ca un palat de cleștar??? întrebă, paf, arhitectul.
– Da. Cu totul și cu totul din sticlă. Să văd pădurea de alături și pășunea cu mioarele, să-mi strălucească soarele sfânt de pe cer și să simt ploaia cum își bate stropii ei de pereții mei!
– Dar… știți… indexul termic, casa se va încinge vara ca o saună finlandeză, prețul încălzirii va fi iarna cât PIB-ul unui stat mic…
– De cleștar am zis!

Și de cleștar i-o proiectat-o și de cleștar i-o și construit-o. Cu termopane de jur-împrejur, toată numai o reflecție și o refraxie de lumină strălucitoare în zilele de vară, un mic tablou de frunze ruginii toamna și o splendoare iarna, când albeața zăpezii se reflacta în geamurile alea frumoase cât o poartă de castel, la 2000 EUR bucata! Dacă ăsta i-a fost catârul femeii, n-ai ce te pune cu ea, Doamne feri.


Instantaneu m-am gândit la clădirea asta

Și acuma, după Revelion, în zilele alea în care toată țara o arde leneș pe canapea, doamna noastră a robotit toată dimineața ca să șteargă urmele petrecerii de Anul Nou care avusese loc la ei în casă (ați ghicit, toți musafirii rămăseseră paf, nu e de ici de colo să vezi artificiile prin pereți!).

Fiind zi de repaos, era îmbrăcată în cel mai sumar echipament de casă, ăla care le stă atââââta de bine la femei: doar chiloței și cămașă și absolut nimic altceva pe ea decât pielea-i mătăsoasă.

Popa care o venit cu botezul a rămas împietrit de priveliște ore-n șir pe verandă, împreună cu cantorii, până să-i vadă doamna și să fugă repede să se ascundă-ntr-un capot, ceva, ca să-l primească pe dom’ părintele îmbrăcată ca o enoriașă cumsecade.

6 lovituri, dă-i și tu!