Calm şi liniştit ca un ardelean blajin – partea a II-a

După ce medicul i-a lipit cu superglue degetele tăiate cu flexul, Costache din Jibou şi-a omorât perioada de convalescenţă cu nenumărate schiţe, planuri şi proiectări. Să mai pună un balcon la etaj? Să-l mute un metru mai spre turnuleţ? Ce copac să-şi planteze la intrarea în curte, tuie, tisă, sau zadă? Pe toate le gândea şi le întorcea Costache în timp ce-şi savura Winchester-ul made in Ukraine. No, astea probleme, nu foametea din Somalia!

Odată perioada de recuperare încheiată, Costache ajunsese la o primă concluzie sănătoasă: trebuia să mai pună un strat de material izolant la fundaţie, aşa cum văzuse la emisiunea aia de la Prima TV. Aşa că, într-o dimineaţă, şi-a scuipat în mâini – în cea beteagă şi-n cea normală – şi s-a apucat voiniceşte de săpat cu târnăcopul la fundaţia casei.

După vreo 2 zile de târnăcop şi roabă – cu obişnuitele pauze de ţigară – şanţul de lângă fundaţie devenise deja o fosă respectabilă (dacă puneai urechea la pământ, aproape că auzeai Radio Şanţ). În ziua aceea fatidică, ajutat de un ficior din vecin care mai lucra la el cu ziua, Costache coborî în abis să scurme ce mai era de îndepărtat.

Fix în acel moment, tranşeul cedă colosal şi-l prinse pe Costache sub mal!

Ficiorul din vecini încremeni; apoi, recăpătîndu-şi calmul, fugi la celălalt vecin (de la care am şi aflat povestea asta, xoxoxo!) şi zbieră ca vipera, dacă viperele ar putea zbiera:
– SĂRIŢI! MOARE NEA COSTACHE! AJUTOR!!!!

Crezînd că or năvălit ungurii să ne fure Ardealul şi să-l ducă în Schengen, vecinul puse instinctiv mâna pe topor (pe care-l şi lepădă când îşi dădu seama că nu îl ajută la nimic) şi dădu buzna în curtea lui Costache, unde să vezi grozăvie: Costache stătea răstignit pe burtă, şi abia i se mai vedeau cizmele de gumă cum mişcă spasmodic din mormanul de pământ de 200 de kile!
– Dumnezo şi Hristoşi! strigă vecinul, simţindu-se neputincios ca un sugar. TREBUIE SĂ NE MIŞCĂM REPEDE! ADĂ O SAPĂ! AMU! SAU NU… UN TÂRNĂCOP! BA NU, UN HÂRLEŢ! CHEAMĂ-L PE FIU-MEU! BA NU, CĂ E PLECAT LA SOMEŞ! STRIGĂ DUPĂ AJUTOR! BA NU, CĂ-S TOŢI PLECAŢI PE VALE! SUNĂ LA SALVARE! BA NU, LA POMPIERI! AAAAAAAAAAARRRRRRGH!!!!

Şi, în timp ce vecinul şi ficiorul angajat cu ziua se agitau ca nevăstuicile, de sub mormanul de pământ reavăn sub care zăcea imobilizat, fără rezerve de aer mai multe decât un peşte din Groapa Marianelor (nu vă gândiţi la prostii, măi!), cu pieptul strivit de greutatea imensă şi gura plină de pământ, la un pas de furnică de moarte, se auzi vocea lui Costache, nepământean de liniştită şi de echilibrată, de parcă era un călugăr mort de somn care tărăgăna o rugăciune, Costache care le transmise povaţa pe care o ştia el din moşi-strămoşi, de la bunul lui, care şi el o ştia de la bunul lui, ardelean domol şi liniştit ca un râu de şăs, ca şi bunul de dinaintea lui:
– No-no! Tătă lumea calm, alfel nu facem nimic!!!!

14 lovituri, dă-i și tu!