Aferim, sau de la robii tigani la detinutii din inchisorile comuniste

Un film despre un rob țigan ia un premiu frumos tocmai în anul în care Robii Williams vine în România! Sau ia Ursul de Argint chiar când Ursul-de-la-răsărit invadează țara vecină și soră.

Synopsis
Un zapciu (sergent de poliție) și fiul său pleacă să-l găsească pe țiganul fugar Carfin, acuzat de a fi furat 40 de galbeni de la boierul care-l ținea în robie. Trecînd printr-o Țara Românească profund fanariotizată, în care țiganii și săracii sunt cetățeni de rangul al doilea, cei doi îl prind pe fugar și îl returnează proprietarului, deși află că singurul lucru de care se făcea vinovat era că se iubise, mai mult împotriva voinței lui, cu soția cea rea de muscă a boierului. Revenit în sclavie, Carfin este pedepsit cu cea mai grea osândă care se poate aplica unui bărbat (după căsătorie și trăit cu soacra, firește).

România
În ”Aferim”, Radu Jude schițează portretul acelei Românii care a născut partea mai puțin iubită a țării noastre de azi: cea cu tradiționalele claxoane din trafic, cu #muiesteauamuiedinamomuierapid și a lui ”cine ești tu, bă, să ne spui nouă despre…? Păi despre ce vorbim aici?” România aia a pumnului, România în care e cool să urăști și să-ți zugrăvești ura pe pereții clădirilor istorice, mai ales în perioada alegerilor. România aia de care ne este jenă, pe care o mascăm cu o batistuță parfumată la nas când ajungem în preajma ei. România aia sincronă cu Filimon și Caragiale, pe care noi i-am citit numai pentru că a trebuit să-i învățăm la școală și care, nemaifiind prezenți în cotidianul nostru imediat, ne face să credem că noi, ca nație, am depășit metehnele epocii respective.

Dar un fast forward în 2015 ne arată că nu este așa: în luna martie se comemorează evenimentele de la Târgu Mureș din 1990, când două etnii dintr-un oraș model pentru conviețuire s-au hotărât să-și dea în cap ca-n Kosovo. Bilanțul: 5 morți și sute de răniți. 25 de ani mai târziu, marșul etniei minoritare de ziua lor, a maghiarilor, nu aduce omagiu de nici un fel lui Mihăilă Cofariu sau lui Suto Andras, ambii victime ale încleștării. La Cluj, marșul maghiar este dublat de unul al Noii Drepte, pe principiul să le-o tragem la unguri.

De unde a început România asta? Dac-ar fi să-i ascultăm pe unii exegeți, fibra românilor a fost mereu verticală, dar i-a stricat fanarioții, dom’le. Adică exact perioada de dinaintea evenimentelor din Aferim. În care țiganii erau robi pe moșiile boierilor și pe cele ale Bisericii Ortodoxe, în care viața săracilor era la cheremul (cuvânt turcesc) potentaților vremii – popi, boieri, zapcii.

Este România aceea care iubește învingătorii și care îi disprețuiește pe amărâți. Îi tratează cu indiferență, în cel mai bun caz, dar cel mai adesea îi îndeasă mai abitir în mocirla lor existențială, pe principiul ”ești șchiop? Ia și-o cocoașă!” România care a crescut de mică cu îndatorirea nobilă de a-și exercita forța asupra celor inferiori. Țiganii. Țăranii de la 1907. Ovreii. Deținuții politici. Votanții lui Rațiu din ’92. Băsiștii și pesediștii și iohaniștii.

Țiganii din ”Aferim”
– țiganii sunt reduși la stadiul animalier. Spre comparație, ”Django unchained” și ”12 ani de sclavie” sunt pufuleți. Aferim este pur și simplu… natural. Realist.
– dacă la început chicotești involuntar când plonjezi direct în rasismul ăla neaoș, ”sănătos” românesc, la finalul filmului îți vine să prinzi un activist din ăsta cu ”rasa superioară ariană” și să-l lovești repetat cu urzici peste iriși: ”bă, voi sunteți chiar cretini?”
– mi-a plăcut la nebunie personajul Carfin și barba lui drăcească stufoasă, care pare că urcă până sub ochi, ca la un bolnav de hipertricoză.
(sursa)
Practic, înfățișarea lui îl singularizează în film (cam toți ceilalți țigani din film au bărbi și mustăți de patriarhi) și aspectul satanic se înscrie în linia mentalului colectiv românesc care vede în țigani făpturi de pe o altă lume. Mde, poate de aia se și tem de ei așa de mult.
– personajele de etnie zugrăvite în film nu au cum să nu-ți stârnească o revoltă sănătoasă. Pentru că te fac să-ți dai seama, dureros, că n-ai fi avut nici o șansă în perioada aia dacă te nășteai rob. Sunt mințiți, loviți, bătuți, schingiuiți, reduși la stadiu de animale sau chiar uciși fără ca vinovatul să plătească în vreun fel, pentru că șmecheria este la ea acasă în Valahia fanariotă. Carfin este dus cu picioarele prinse într-un cadru de lemn cu burta pe cal, ca un desag. Primește de mâncare ce nu mai poate mânca zapciul și, când să doarmă, este legat de un stâlp în cea mai incomodă poziție, și el acceptă toate astea fără să crâcnească. Practic, își însușește condiția de sclav mizerabil pentru că știe că nu are altă opțiune.
– țigănușul din film este, în realitate, o scumpete de băiat mândru și frumos, și care cu așa o voce plângăreață îl roagă pe zapciu să nu-l ducă înapoi la boierul care îl bate și i-a omorât fratele când era beat, că-ți face pielea găină.
(sursa)
– una din cele mai cutremurătoare scene este cea în care o familie de țigani dezrobiți încearcă să se vândă pe sine oricui i-o lua, pentru că altfel mor de foame.

Nu are cum să nu-ți placă Aferim dacă
1. Îți place istoria. Filmul e o cronică mai realistă decât orice alt film istoric făcut până acum în România. Fără pic de romanțare, fără fardarea realității. Dureros de veridic. M-a încercat un sentiment de rușinic, pentru că multe din metehnele de atunci, revoltătoare de-a dreptul pentru noi, cei de acum, se păstrează în formă aproape nealterată.
2. Îți plac îndrăznelile cinematografice. Filmul ăsta nu putea fi altcumva decât alb-negru, chiar dacă astfel s-au pierdut peisaje demențiale.
3. Te interesează trecutul țării în care te-ai născut. Frescă mai reușită a Valahiei nu am văzut și nu vom mai vedea curând. Acoperișuri de paie, animale (fără crotali în urechi, nota bene!), codri, trăsuri, costume, tiribombe, tîrguri de țară… ce mai!
4. Îți plac filmele care te îndeamnă la dezbatere după vizionare (musai mergi să-l vezi cu prieteni cu care poți abera pe marginea unui asemenea subiect)
5. Îți plac filmele cu o impresionanta muncă de documentare în spate. Decoruri, costume, peisaje – parcă nu s-a precupețit nici un efort pentru a se clădi o capodoperă cinematografică.
(sursa)
(sursa)
6. Îți plac scenariile bine scrise. Bine scrise? Excelent scrise. Băi, scenariștilor, cu foarte mare invidie vă arunc în față: cum vă simțiți știind că ați scris cel mai veridic film istoric de când există cinematografie în România?

Concluzie: din toate filmele românești pe care le-am recenzat în ultimii ani, dacă cele șase criterii de mai sus vă spun ceva, filmul ăsta nu aveți voie să-l ratați. Eu cred că merg să-l mai văd o tură. Mai ales că, la un moment dat, se face referire la… ceapă și usturoi. Ha!

Mică notă: nu mergeți cu copii foarte minori la film.

(secvență descoperită de Eftimie)

15 lovituri, dă-i și tu!